”Oi fi stat bine, domnule director?”

Directorul administra o zonă urbană. Era recunoscut ca fustangiu. Primea, pentru o mărire de leafă, pentru o încadrare, pentru ceva ce nu dădea din buzunarul lui, peșcheșuri diverse, dar ambiția lui, pe care o rostea cu mândrie la crâșmă mai ales, era să ”le-a tragă” femeilor care depindeau de semnătura lui. Mă, a povestit într-o zi, e una de cazi în limbă. Vrea s-o angajez. Mă, o angajez și dacă mă dau pe mine afară, numai să… Și a angajat-o, femeia fiind fără studii și calificări, femeie de serviciu. Noua angajată a trecut, ca și altele, prin experiența saltelei domnului director. N-a zis ba. A fost chiar fericită că, pentru atât de puțin, a căpătat o pâine. Când s-a petrecut asta, directorul nu semnase încă. Așa făcea mereu. Semna după. Mă, zice el, spre amuzamentul trist al ascultătorilor, vine la mine pleoștită, da era frumoasă mă de te punea jos, vine la mine cu o îngrijorare pe ochii ăia de înnebuneai și cică ”Oi fi stat bine, domnule director?” Era speriată, mă, că n-a stat cum trebuie, că n-oi fi fost eu mulțumit și n-o mai angajez! Râdea hăndrălăul, cu poftă.

Întâmplarea mi-a fost povestită, ieri, de un amic al directorului. El fusese la crâșmă, el îi știa beteșugul, el ascultase noua ispravă a seducătorului și s-a grăbit să mi-o istorisească. Tu o faci literatură, zice. N-o fac literatură, că mi-e silă, dar istorisită trebuie. Și am istorisit-o, cu greața de rigoare, pe scurt.
P.S.
Am relatat, telefonic, unui cărturar, pasionat de întâmplări dure ale vieții, pe care le transpune în cărți, istorioara de mai sus. E banală, zice, e de serie. Și mi-a promis că-mi va istorisi el o culme contemporană a decăderii relațiilor umane și abjecției. Altă dată, am zis.