
”Omul nou”, nu al lui Ceaușescu, ci ăla de azi
Se înmulțește vertiginos un ”om nou”. Ceaușescu a încercat să-l fabrice din plastilina ideologiei lui și nu i-a ieșit. Urmașii se văd azi. Omul nou al lumii capitaliste a ieșit. Cum arată? Arată scălâmb. Capitalismul înseamnă concurență, concurența ideilor, concurența muncii inteligente, concurența prețurilor mici, cel mai mic biruind. Ce văd eu azi? O debandadă luxoasă, un grobianism jegos, o țigănie fără margini în sensul dat de dicționar substantivului.
Profilul unui nou om al zilelor noastre are ceafă groasă, musai, e aproape ras pe cap, trăiește în baruri, unde s-a înfățișat în limuzină de lux, vorbește agramat și se bate cu scaunele incintei. Întoatdeauna, sau aproape, petrecerile pomădate ale cefelor groase se încheie cu sticle și mobilier în cap, poliție moale care încearcă să împace părțile, iar părțile au, ambele, profiluri care se descarcă printr-o electricitate grasă a banilor.
Cum e omul nou capitalist, din capitalismul, firește, românesc? Demn urmaș al unei istorii hapsâne care a alterat tot, iar ce mai rămăsese cât de cât întreg, a fost făcut fărâme. În politică l-aș așeza, ca produs emblematic, pe unul Boureanu, nepot de Băsescu, tată de Ebe, individ vulgar și tată pârât, cu avere inexplicabilă. ”Om nou” e fiica lui care rezultă din mai multe împreunări de morală absentă, copil crescut în crâșma politică și financiară a familiei boureniste, cu o mama care fuge de la nuntă cu nașul și un tată care se ține cu o colegă de bancă – vorbesc de vârstă – a fiicei.
La Sângeru s-au bătut deunăzi neamurile noastre din cartierul mărginaș care s-au năpustit peste poliția de alături. Eu stau între primărie și poliție, iar litigiile se petrec sub privirea mea neputincioasă. Unicul polițist de serviciu s-a căutat degeaba de pistol și a încercat să potolească părțile. Părțile, venite toate în mașini-dubă, să se plângă, să-și ceară dreptatea, s-au bătut cu ranga, cu uluca vecinului, smulsă din gard, cu pistolul și sabia. Bietul Iulică, polițistul din Ciorani, aterizat tânăr în zonă, a comis bravura de a nu fugi. Când au venit mascații de la Ploiești, părțile, învinețite reciproc, s-au împăcat, adunându-și cioburile de scăfârlii pisate.
O scenă similară, de cefe și capete tunse zero, s-a petrecut azi la Timișoara, oraș ales drept capitală culturală europeană. Niște atletici, cu cefe mari, s-au bătut cu mobilierul unui bar din centru. Toți au plecat cu limuzine de lux, semiamendați – ”li se rupe”, spune un amic, evocând nu țurloaie, ci semnificații psihologice – cărând suplimentar, față de venire, o vânătaie și orgoliul de a fi produs trei. Ei sunt, acești ”oameni noi”, plini de bani – de unde oare? – peste tot. Politicienii Boureanu sunt și ei în multe locuri. Urmașii bourenilor sunt și ei, nu prin fabrici și universități, ci tot prin baruri. De ce trăiește România bogată de azi în bar și de ce omul nou, abundent în limuzină de fițe, e musai cu brațele tatuate și ceafa ca un balon de piele, umflat cu pompa? O lighioană stranie se înmulțește în România și ea pare alergică la viața viitoarei capitale culturale europene.