Patria, ca un guștere verde

Discutam, într-o crâșmă mică din Bruxelles, cu o veche cunoștință care alesese, ceea ce eu n-am fost în stare niciodată – să trăiască dincolo. O făcuse din vremea lui Ceaușescu. De ce n-ai plecat? – m-a întrebat mereu, cu reproș. Fiindcă eu nu pot, am zis. Călătorind să realizez un interviu cu un premier vestic, împreună cu un coleg din presă despre care am aflat mai târziu că era general de securitate, am spus acasă, înaintea plecării, că dacă nu mă întorc s-a petrecut ceva împotriva voinței mele. Împotriva voinței mele era să fiu sechestrat sau ucis. Dacă nu vin să știți că…

El zicea că am fost un prost. Birtul bruxelles avea o copertină afară, sub care bătea un aer cald, suflat dintr-un aparat electric de parcă avea cărbuni aprinși înăuntru. Dacă făceai un pas în afara mesei, spre stradă, era ger. Un perete de aer, nevăzut, făcea despărțirea dintre frig și căldură.
Am băut amândoi două sticle de vin negru, cu un nume ciudat, dar care semăna cu Pinot Noir-ul din podgoriile Dobrogei. Ne luasem nițel și eu m-am luat de el că, de, vinul dă aplomb. Tu, zic, nu ai niște neîmpliniri aici? Nu mai fă atâta pe deșteptul cu fericirea ta care e de împrumut. Ai o nevastă mai mare ca tine cu zece ani care nu știe o boabă românește, n-a venit niciodată să-ți vadă amintirile, urmele pașilor, mormântul mă-tii. Ai lăsat acasă o splendoare de fată care a tot oftat, ani și ani, după tine, până a decis să se mărite cu unul care s-a dovedit a fi o pramatie. Să nu-mi spui că nu te marchează asta!
Vechea mea cunoștință a căpătat, în timp, o cută între sprâncene, curmezișă. Toată simetria lui de fost băiat frumos a suportat această măzgălitură care-l arată rău și nefericit. Te-ai strâmbat nițel, zic. Toți ne strâmbăm, mi-a răspuns și bănuiesc că mi-a desenat și mie, pe lângă cutele reale și unele în plus.
Era, în orașul splendid al puștiului ăla de bronz care face pipi întruna, Manneken Pis, o seară rece de toamnă târzie, frontoanele caselor vechi din Grand Place – că eram pe una din străduțele de alături – se lăsau pipăite de un vânticel care umbla peste cusăturile lor de bronz, brumându-le, noi epuizasem aproape ghiozdanul cu maculatoarele care ne mai legau. Ce-ți lipsește, zic? Am spus-o așa, apăsat, nu știu ce mi-a venit. A tăcut un timp. Apoi a vorbit de dincolo de el sau poate abia atunci din el:
Îți aduci aminte că, pe Valea Mare , la noi, unde urcam cu caprele, eu am prins un guștere pe care l-am îmblânzit. Îl țineam în buzunar și-l încălzeam cu palma fiindcă îl găsisem iarna, sub o piatră, unde hiberna. Când gușterii ceilalți au ieșit la soare, primăvara, i-am dat drumul. N-a mai vrut să plece. Mă aștepta lângă treptele casei. Stăteam pe treapta de piatră și el mi se suia pe picior. Ei bine, mi-e dor de gușterele ăla verde.
Plecînd de la Bruxelles, în avion, unde încercam să trebăluiesc și să fac ordine prin gândurile mele, m-am gândit că patria  poate fi un gustere de smarald. Atât și nimic mai mult. Dar nici mai puțin.