Pedepsirea – prin castrare – a bietului Vasile

Bunicul din partea mamei, tata Mihai, un bărbat cu ochi albastri și păr ondulat, alb de la 30 de ani, când s-a întors de pe toate fronturile și Donurile cu această schimbare incredibilă, avea un rar dar de povestitor. Eram copil și-l ascultam la clacă, moment care aduna în magazia noastră, vecinii toți. Depănușau stiva de porumb, beau must și povesteau câte în lună și stele. Îmi amintesc cum relata bunicul, spre amuzamentul mai ales al muierilor, despre castrarea unuia al lui Flențoiu, pe numele lui mic, Vasile, care se ținea cu nevasta altui sângerean, din neamul lui Cenușă. Știa tot satul, doar bărbatul nu! A aflat și el, într-un târziu, de la un frate mai mic, fiindcă erau trei frați. Măi nene, zice ală mai mic, însurat și el, nevastă-ta te dă la schimb. Cum pleci tu, cum vine Vasile, de pe Bobaru. Ia fă-te că pleci la pădure și vino îndărăt.
Bărbatul, pe care-l chema Fane, a ticluit o plecare la Mizil. Sămbăta era târg. Veneau acolo cojanii cu porumb și grâu. Ai noștri duceau nuci și țuică. Muierea i-a pus grijulie mâncare de drum și și-a petrecut omul la poartă, sub seară. Era cale de mers pe Camba, sub Tătaru, pieptiș. Apoi o luai la vale pe un drum care cobora prin Călugăreni spre viile de la Tohani. Drumul nu era lung, 24 kilometri, dar târgul era matinal și marile cumpărături se făceau când se crăpa de ziuă. Totul părea verosimil. Fane avea în curte niște araci proptiți de un prun, unde a făcut prin spate, discret, o intrare ca într-un cort. A plecat cu carul și boii pe poartă, dar pe Valea Mare a oprit în curtea lui frate-său ăl mic. A lăsat boii dejugați, le-a pus fân și s-a întors pe Sărățica între aracii proptiți în curte. Spre miezul nopții s-a arătat țanțoș Vasile care a intrat la nevasta lui Fane ca la el acasă. Bărbatul încornorat a legat ușor ușa cu o sârmă, pe afară și a plecat să-și cheme cei doi frați, că pe vremea aia nu erau telefoane mobile. Ăl mare, un vlăjgan cu mustață, aproape că a smulș ușa din țâțâni. Vasile, cum l-a făcut mă-sa, se ghemuise într-un colt și scâncea resemnat. Soțul, nefericitul Fane, avea toporul deasupra capului, gata să despice. Să-mi faci tu mie una ca asta mă nenorocitule! – a răcnit el. Nu mi-a făcut nimic, a țipat femeia, goală și ea ca Eva. Și atunci ce căuta fă la tine în crucea nopții? A venit să-i dau niște ulei de lampă! În pielea goală? Și tu du-te, în Dumnezeii mă-tii, de pune ceva pe tine că s-a adunat lumea la gard, a îndemnat-o soțul, grijuliu la un aspect și concentrat pe persoana chircită a amantului. Lumea, auzind gălăgie, a venit ca la urs și căta curioasă peste ulucă să culeagă detalii și fulgii unei întîmplări care se vede mai rar în toate datele ei, inclusiv anatomice. Mă, zice fratele mai mare, cel fioros, cu mustața ca o bardă sub nas, eu zic să nu-l omorâm. Facem dracului pușcărie pentru amărâtul ăsta. Fane, ai brici de bărbierit? Am, zice. Hai să-l scopim! Scopitul este echivalentul rural al castrării. Îl scopim, au zis toți trei frații, mulțumiți de o pedeapsă care nu-i ducea la temniță, dar acoperea exemplar încălcarea unei proprietăți sufletești, fiindcă Fane își iubea nevasta și a iubit-o la fel și după aia. Îi scoatem doar ouăle și-i dăm drumul!
Vasile, care se zgârcise tot, iar anatomia lui se comprimase stânjenitor, în toate datele ei, a fost băgat de fratele cel mare cu capul între genunchi, iar cu mâna stângă i-a scos, pe dindărăt, traista care devenise punguța cu doi bani. Taie, mă, ce te holbezi? Și fratele cel mic, înspăimîntat de o sângerare, a dat cu briciul, din greșeală, invers. Cu muchia adică. Rece, metalul plimbat pe pielea scrotului a înspăimîntat ultimul reziduu de viață al amantului profesionist care, simțindu-l lunecându-i pe intimități, a scos un urlet și, deodată cu el, sfincterul megieș a slobozit o spârcâială puturoasă care a învelit deopotrivă briciul și mâna chirurgului, făcînd ca odaia amorezilor să pută ca o hazna. Nu-l omorâți, se auzea, repetând la nesfârșit, când rugător, când ca un vaiet, vocea muierii din curte, că nu mi-a făcut nimic! Ne-a făcut nouă, fi-ți-ar căcăciosul al dracului, a zis mustăciosul care a decis, cu aceste vorbe, eliberarea lui Vasile care a țâșnit ca din pușcă pe uliță și s-a pierdut în noapte.
Întâmplarea, povestită la clacă, având adăogirile de povestitor ale lui tata Mihai, făcea muierile să râdă, de se țineau cu mâna de burtă. Fă, zicea țața Manda, care și ea se avea nocturn – asta știam eu – cu unul din capul Pălășeștilor, n-am mai râs în viața mea atât! Auzi, să se cace pe el, nenorocitul!
Din toată povestea, ea extrăsese detaliul care i se păruse cel mai comic.