În peștera săpată-n munte
Unde sunt stânci ce par cărunte,
Intră un înger ce se vrea rebel,
Dar are-o inimă mare-n el.

El speră că i se va ierta razvratitul Eu,
Chiar de nu-l va întâlni pe Dumnezeu.
El, visătorul, cel pierdut
În nori, își ia stelele drept scut.

E toamnă, drumul prin codru a fost greu,
Iar frunzele s-au schimbat mereu.
Verzi, galbene, roșii, aurii în soare,
Obrajii lor, de frunze, au prins altă culoare.

Drumețul care cutreiera codrul
Ar da la schimb apusul
Și s-ar îndrepta spre tinerețe
Rapid, fără haine și fără tristețe.

Noaptea își aprinde stelele,
Și Dumnezeu ascultă toate cererile.
Poate că îngerul rebel va fi iertat
Și el cu el, nu o să mai fie certat.

Iubita lui, acasă îl așteaptă.
Ea știe să-i spună silabă cu silabă,
Că nu în peșteră se regăsește,
Ci doar în inimă, atunci când iubește

(Replică rapidă la poezia lui Lucian Avramescu – ”Spovadania unui înger rebel”)