Călăre pe un cal alb
După dealul devenit noaptea dalb,
Răsare chemat de un înger prin semne
Moș Neculai și cară un sac cu lemne.

Mai jos, în satul dorului,
E casa dărăpănată a săracului.
Acolo, patru prunci, patru frați,
Tremură în voia sorții abandonați.

Bunica, de-a pururi resemnată,
Coace în vatră ceva pentru ceata lăsată
Forțat în casa ei dărăpănată.
O Dumnezeule, ce tristă soartă!

Moș Neculai oprește calul alb
Și lasă povara de lemne
În pragul casei unde îngerul alb
Al bunicii dă din aripi făcându-i semne.

Chiar dacă sacul plin cu jucării
A fost lăsat acolo unde abundă banul,
Aici, sacul de lemne, mici bucurii,
Va aduce căldură pruncilor, tot anul.

Călăre pe calul lui alb
Moș Neculai pleacă în alt colț de lume
Acolo unde un alt înger alb,
Disperat, îl strigă pe nume.

(Prietena poeziei lui Lucian Avramescu răspunde, ca de obicei, în versuri)