Visul meu a fost mai pământesc
Față de cel al poetului care luase Carul Mare
Și plecase la plimbare prin orașul ceresc
Unde nu-s stopuri și nici semafoare.

Bidivii nărăvași la calești erau doar stelele
Care își scuturau cozile lungi, aurii
Și purtau cu mândrie, împletite razele
În hamuri puse pestre trupurile lor zglobii.

Visul meu a fost mai pământesc,
Se făcea că eram la o petrecere într-o grădină
Și încercam să evit oamenii mulți, să-i ocolesc,
Preferând să miros iasomia și florile de sulfină.

Mirosurile îmi mângâiau cu gingășie nările,
Eu mă uitam fermecată spre albastrul cer
Scrutând curioasă în întinderea lor zările,
Și ce mi-a fost dat să văd în eter?

Poetul înhămase stelele la Carul Mare
Și ca un romantic zeu făcea o plimbare
Cu iubita care avea o eșarfa de mătăsuri rare
Și mănuși diafane pe care doar o zeiță le are.

Doar o clipă am zărit caleașca ce a zburat
Străbătând cu viteza luminii întreaga Galaxie,
M-am frecat la ochi și capul mi l-am scuturat
Renunțând să cred o așa năucitoare fantasmagorie.

(Replică amicală la poezia lui Lucian Avramescu)