Maestre, spuneți că “dragele cititoare” vă ceartă când lunecați în tragic. Eu recunosc că sunt una dintre cele care vă ceartă (nu știu cât de dragă vă sunt deoarece uneori vă și critic). O să vă explic din punctul meu de vedere de ce lumea nu simpatizează tragicul în poezie.

Poetul, pe măsură ce înaintează în vârstă începe să scrie poezii triste dictate de un inevitabil spre care ne îndreptăm cu toții (iubirea este târzie, trupul nostru e ostenit, prietenii ne-au murit). Publicul cititor se întâlnește cu trăirile negative la tot pasul, zi de zi. De aceea e dornic de bucuria oferită de ceva bine scris care nu lunecă în “melancolii și tristeturi”.

Dumneavoastră aveți un public cititor format mai ales din femei și ele sunt dornice ca versurile să le îmbrace în iubire și să le învelească cu tandrețea cuvintelor spuse din suflet. Bătălia cea mare se duce în sala de aşteptare a speranței celor care tânjesc după fericire. Într-o viață amară, lingurița dulce a versurilor scrise de poetul iubirii trebuie savurată cu plăcere. Picurii de fericire se preling în suflete și așa se naște bucuria.

Când există tristețe în versuri îți pui întrebarea: Unde e speranța?