Plecați toți! Eu rămân să NU sting lumina

lucian in muzeu 1

Cineva mi-a propus, cândva, să extind AMPress, care era și rămâne prima agenție de știri înființată după 89, cu capital privat, adică al meu, comprimat în inițiala A și al colegului meu, prozatorul Mihăescu, înghesuit în litera M. Așa am făcut noi în 1991, primăvara, când toți făceau ziare – făcusem și noi unul, la Revoluție, într-o Casă a Scânteii pustie, numit Tineretul liber, de care s-a ales repede praful, preluat fiind de buni colegi ai nostri cu grade înalte în Securitate. Gradele au plâns puțin în nopțile lui decembrie 89, s-au temut nițel, au cerut iertare,  apoi s-au reorganizat rapid, militărește. Azi, țara le aparține.

Mi se propunea, deci, să facem o agenție de știri europeană. Nu era rău, dar eu, de profesie băștinaș, n-am vrut. Mi se părea că mai e de spus adevărul aici, acasă, unde exista o singură agenție de știri, cea controlată, finanțată, avută de Guvern. Ca atare, ceream redactorilor mei să afle nu ce a spus, pentru toată lumea, un ministru, în conferința de presă, ci ce n-a spus și de ce n-a spus ce era mai important. Ca atare, mereu în conflict cu puterea, am rămas săraci, cu acreditările adesea suspendate – a se vedea cea din primul mandat al lui Ion Iliescu, pentru că am scris că studentul Frumușanu a fost împușcat de un ofițer SPP, lucru dovedit mai apoi de procurori. Ne-am certat mereu cu puterea, fiindcă așa am înțeles eu libertatea. Am devenit rar prieten cu unii politicieni dar întotdeauna când nu mai erau la putere. Am un fost coleg, din cei care au dărâmat Tineretul liber, care de când îl știu a lăudat puterea. NICIODATĂ n-a criticat un om al puterii, o idee scălâmbă, o schiopătare, o privatizare cu semne de furt și batjocură față de interesul național . După ce au căzut, acei pliticieni găsiți magistrali și patrioți, a măturat cu ei dușumeaua. O duce și azi bine și-l văd, înainte a a apuca să închid televizorul, în niște mici ecrane, ca pe un cartof întunecat, perorând idioțenii pe bani mulți.

Cineva mi-a propus azi să plec. Am pățit-o și alte dăți. Am pățit-o și când, ziarist în vechiul regim, plecat fiind să iau un interviu, am pierdut un avion. Bagajele mele ajunseseră la București, cu avionul care, în ecranele de la Frankfurt figura ca plecat, dar era pe pistă. Am spus acasă că dacă nu mă întorc de undeva, s-a întâmplat ceva rău cu mine. Sunt  captiv sau mort. Nu rămân nicăieri.

De ce ești prost, mă, și te întorci acasă? Întrebarea, doldora de dispreț, mi-a fost pusă înainte. Acum mi se pune rar, dar mi se pune, totuși. De ce nu pleci, mă, pleacă toți? Stai ca prostul aici!. Ce treabă ai fi făcut tu, afară!

Nu plec, fiindcă mai am de aprins niște lumânări la morții mei din cimitir, fiindcă mai am de pus o silabă în limba română, fiindcă mai am de crescut un copil și de dospit niște cărți în limba țării mele. Nu plec fiindcă mi-e drag să mă salut, pe uliță, cu prietenii și cu dușmanii știuți. Nu plec fiindcă fac, din banii mei și din munca mea, fără ajutoare politice, un muzeu unic, cel care arată că avem o veche civilizația a pietrei. Nu plec fiindcă îmi place să visez doar în patria limbii materne. Și apoi, dacă tot mă amenințați că plecați toți, rămân, pilon de pază al bancului cu stinsul luminii. Ultimul stinge lumina! Eu, ultimul, rămân s-o păzesc de penultimul care vrea s-o stingă.

Parteneri