Prestigiul intelectual de a ști să dai nutreț vacii

poetul lucian avramescu 1

Nedumeririle mele intelectuale cresc, direct proporțional cu înmulțirea unor întâmplări care nu erau. Ieri a sosit în curte, din Germania, un bărbat cu soața, ambii din părțile noastre, să mă vadă. Mai mult pe mine decât pietrele din curți. Au coborât dintr-un Mercedes de ultimă generație, rudă îndepărtată cu al meu care a făcut 18 ani și cu care, în intervalul rarelor deplasări la oraș, extrăgându-i bancheta din spate, car lucernă pentru cele două oi, șapte căprițe pitice și poneița Peticica, vietăți care fac deliciul copiilor care vin la Muzeul Pietrei. Tot cu limuzina mea, care a devenit căruță utilă, car saci cu grâu și porumb, de două ori pe lună, pentru bibilici, porumbei, găinile de rase minione estetice. Fac treaba asta prin schimb cu soața, ambii având și îndeletniciri legate de scris și compus în cap și cu creionul povești.

Neamțul meu sângerean s-a mirat să mă găsească în cizme de cauciuc și cu o salopetă care recoltase câte ceva din amprentele de balegă și noroi ale curții mele pline de vietăți. Nu vă ajută nimeni? – se miră el. Uneori, da. Am avut un îngrijitor pentru cele patru vaci Holstein. M-am chinuit o vreme să găsesc pe cineva spre a i le dărui. Un om cu cinci copii, fără slujbă, din sat, mi-a refuzat darul unei vaci sub argumentul plauzibil că vaca trebuie mulsă, iar nevastă-sa nu se scoboară la așa ceva. Pe îngrijitor, pe care îl întrețineam, fiind abandonat de familia lui, am fost nevoit să-l dau afară fiindcă bea continuu, ceea ce nu e un lucru rar la noi, dar beat fiind, uita să dea apă bietelor animale.

Ne descurcăm, făcând de toate. Mai mult, munca în curte și grădină mă odihnește prin traspirație și îmi furnizează subiecte din bibliotecile țărânei. Nu mi-e rușine să îmi întrebuințez palmele care-s făcute nu doar să scrie, ci și să îndese tăișul toporului în lemnul prea gros pentru a încăpea în gura sobei.

Încuviințarea venită de la vizitatorii mei era, evident, de circumstanță, încercând să anuleze, bine educați, o nedumerire care mă găsea nepotrivit cu îndeletnicirile. Asta nu i-a împiedicat, mânjit eu cum eram, să se pozeze cu mine, amândoi și pe rând, spre a mă arăta, ca scriitor, prietenilor din Germania. Poza se voia cu autorul unor poezii de dragoste pe care le știau pe de rost, ceea ce mi-a făcut bine și i-am îmbrățișat la plecare.

Calitatea mea de ghid benevol al Muzeului pe care l-am inventat și donat nației, mă pune în situația de a mă găsi adesea, fără fasonul prestigios al hainelor de gală, echipat pentru curte și trebăluit. Scriam, nu de mult, că mai tragică decât plecarea cercetătorilor cu telescopul în cortina cu picățele luminoase a cerului, este plecarea salahorilor. Un vecin, cu firmă în construcții, caută necalificați pentru săpat șanțuri și nu află. Trei magazine sătești au pe ușă anunțul ademenitor că angajează, ”cu leafă ca-n Occident”, vânzători. Persistența galbenă a foii și lacătul de pe ușă indică eșecul.

În satul meu, ca și-n altele, asistații social abundă și o parte din ei poate fi identificată matinal la Birbirel, Veronica sau alte magazine care nu pot refuza țoiul pe datorie. Cândva am dat un anunț că angajez la Muzeul Pietrei, pentru tabăra de vară, ”E loc să se mai nască Brâncuși”, două femei, una cu calități de bucătăreasă, iar alta pentru a hrăni la grajd și mulge văcuțele. Au venit două candidate. Cea care urma să fie bucătăreasă m-a întrebat, înainte de a apuca să scot eu un diftong, ce leafă îi dau. I-am răspuns cu întrebarea ce știe să gătească și, spre exemplificare, fiindcă era primăvară, am întrebat-o dacă știe să facă mâncare de urzici? S-a simțit insultată, spunând că ea nu gătește ca o țărancă proastă. Nu i-am mai spus că mie-mi plac urzicile cum le prepara bunica, fiindcă mă compromiteam total. Cealaltă se dorea secretară a mea, iar de vaci nici nu voia să știe.

Așezarea curmeziș a unei bariere între așa zisa muncă intelectuală și datul cu hârlețul în grădină mi se pare discriminatorie și înrudită cu puturoșenia. Nu uit o întâlnire a mea în Ploiești cu doamna Viorica, soața lui nea Mircea Quintus, pe atunci al doilea om în stat. Ce faci coană Viorico, tragi de două sacoșe? Păi n-ai un sepepist acolo, un șofer, un cineva angajat de statul român – că așa face lumea fasonată a politicii – să-ți facă piața? Cum să fac eu asta, măi Lucică? Ce eu n-am mâini și picioare? Ai, numai că mulți în țara asta, unii cocoțați sus de tot, au uitat de unde au plecat și să te ferească Dumnezeu de grandomania neamului prost.

Lucian Avramescu
P. S.
Vineri, la 15,00, trebuie să vorbesc la București, la lansarea cărții prietenului meu Adrian Fetecău, excelent reporter, sâmbătă seara i-am promis lui Cornel Nistorescu că vom fi împreună la petrecerea de ziua lui (face 70 de ani) și voi fi, la un restaurant simandicos, alături de – zice el – Emil Constantinescu (și pe fostul președinte l-am mai ciopârțit o vreme cu pixul), duminică sunt într-un juriu la Apostolache, iar luni sau miercuri, la Mizil, pentru a dezbate subiectul ”De ce nu-s în manualele școlare unii scriitori români importanți, în timp ce paginile-s pline de scriitori străini de care n-au auzit nici ei”. În construcții împrumutăm salahori vietnamezi. În manuale, salahori străini de atingerea cu talentul.

Parteneri