Citesc un roman al lui Evgheni Vodolazkin. Eroul principal suferă – nu am aflat încă de ce – un proces de înghețare, criogenie se cheamă, și revine la viață în altă lume. El e născut în 1900. Acum în Rusia lui e 1999 și încearcă să-și aducă aminte. Ce e acum? – întreabă el doctorul. Ce s-a întâmplat cu țara mea? E haos, spune doctorul. Se fură enorm, iar poporul bea alcool. Ar putea să nu se mai fure? – întreabă cel readus la viață dintr-un timp în alt timp. În Rusia, nu! – răspunde bărbatul în alb, însărcinat să-l reacomodeze cu lumea vie, din care dipăruse mai bine de o jumătate de veac.

Sunt răcit și n-am ieșit pe stradă în București. Soția și fiica privesc la televizor o procesiune. Sicriul cu un Rege care a murit e flancat de militari. Chipuri ale familiei, ca dintr-o fotografie veche. Apoi se văd flori, coroane și lumânări în fața Palatului Regal. Recunosc, în procesiune, câteva chipuri. Aș vrea să nu le știu. Procesiunea se petrece în vis. Un vis cu moartea  unui Rege care a fost omorât de mai multe ori. Le roi est mort, vive le roi! – spun, dar nu-mi iese. Cine e noul Rege?

Cartea pe care o citesc scrie despre un aviator și despre o țară în haos. Imaginile pe care le văd ai mei și, împreună cu ei, eu, sunt triste și odihnitoare. O lume despre care am citit în istorie. Nu e nimic real. Procesiunea ajunge la Castelul Peleș de la Sinaia. Castelul și brazii din spate desenează pe cer un zig-zag. Poate fi o catapeteasmă. Lumea, soldații cu fireturile regimentului de gardă, florile și coroanele de pe gardul Palatului Regal din București, liniștea orașului mare, căzut parcă în priveghi, toate par decupate dintr-o realitate paralelă. E o lume care nu mai există, iar Regele, murind, face un ocol de demnitate, convertind la acea lume care a dispărut, oamenii reali ai lumii mele de azi. Îi va ține o zi, dar sub ochii noștri se adaugă, poză după poză, albumul care ar fi trebuit să fie. E un incredibil transplant de eleganță. România regală învie la catafalcul Regelui pe care l-a alungat și ucis.

Mă întorc la cartea mea. Eroul e mutat un pas în față, în timp, absorbind niște lungi decenii pe care nu le înțelege. Găsește o țară în care e haos și se fură. Eu m-am uitat la televizor la o țară care-și înmormânta, ceremonios, Regele și fac niște pași înapoi pentru a mă acomoda cu demnitatea asasinată.

Firește că nu e nimic real. Albumul cu poze vechi e trucat. Ar fi destul să citesc un comentariu de pe Facebook, invenție a haosului, pentru a înțelege că totul se petrece în vis. Cum de a îngăduit țara mea de azi, o ceremonie care vine dintr-o realitate călcată în picioare, care nu mai e și, probabil, nu va mai fi?

Politica a jucat strălucit în acest film de epocă. A mințit? Ce mai contează! La Peleș, castelul regilor care au obținut independența și reîntregirea,  ultimul dintre ei primind cu modestia decesului său omagiul unei politici care l-a alungat, s-a petrecut ceva ireal, elegant în tragedie. Regele, murind, și-a adus țara acasă, cu Basarabia și provinciile ei toate, a chemat ambasadele să ia aminte cine suntem și am fost, a obligat adversitățile needucate să se comporte princiar. E așa ceva posibil?  A fost un vis, iar un Rege istoric a obosit să tot moară pentru noi, dându-ne lecții. E, probabil, ultima moarte din care putem învăța ceva.

Lucian Avramescu