– Domnule Constantin Dulcan, tocmai a ieşit de sub tipar cartea dvs. cea mai recentă, care adună şi sintetizează studii şi mărturii ale experienţei morţii clinice. De ce aţi ales tocmai acest subiect? Poate experienţa morţii clinice să dezlege unele mistere ale existenţei umane?
– Nimic din ce am scris până acum n-a fost premeditat. M-a mobilizat de fiecare dată curiozitatea de a şti ce este dincolo de noi. Aş putea spune că, scriind, mi-am răspuns singur la multe întrebări. Am scris întâi Inteligenţa materiei, pentru că am vrut să argumentez ştiinţific intuiţia că în spatele tuturor lucrurilor se află o raţiune universală care ordonează şi coordonează totul. Şi că această raţiune e Dumnezeu. Dacă Dumnezeu există, atunci şi noi, oamenii, trebuie să avem un sens. Cea de-a doua carte, În căutarea sensului pierdut, a fost motivată de faptul că lumea actuală se înscrie din punct de vedere moral pe o curbă descendentă. Am pierdut legătura cu Sursa şi am uitat de ce suntem aici. Singuri, fără o busolă spirituală, am alunecat în marele impas moral, social şi economic în care ne aflăm.
Acum, ceea ce am încercat în cartea Mintea de dincolo a fost să arăt că experienţa morţii clinice vine să susţină cu argumente clare originea noastră spirituală – idee pentru care pledează descoperirile fizicii cuantice, religiile, psihologia transpersonală, ştiinţele neurocognitive şi nu numai acestea. Toate sursele discutate ne spun că viaţa noastră pe pământ e doar o mică parte din ceea ce avem de trăit, o lecţie pe care trebuie să ne-o însuşim pentru evoluţia noastră spirituală. Scriind această carte, simt că am încheiat un ciclu fundamental al adevărului despre noi. Suntem şi materie, suntem şi spirit, a reduce existenţa lumii doar la dimensiunea ei fizică înseamnă a ne întemeia viaţa pe un adevăr incomplet.
– Ce înseamnă concret, din punct de vedere medical, moartea clinică?
– Moartea clinică este acea experienţă în urma căreia individul traversează toate etapele morţii biologice, dar nu definitiv, fiindcă e resuscitat, readus la viaţă spontan sau prin intervenţie medicală, iar funcţiile sale vitale sunt reluate. Ce trăiesc aceste persoane în timpul morţii clinice e însă tulburător. Studiul experienţelor de moarte clinică demonstrează că există un tipar comun la toată lumea, indiferent de rasă, origine sau moment al istoriei.
– Sunt cunoscute cazurile celor care s-au reîntors la viaţă şi au avut, în timpul morţii clinice, o seamă de revelaţii. Ce „văd” de fapt aceste persoane?
– La început, chiar în momentul morţii, subiecţii sunt confuzi, nu înţeleg ce li se petrece. Durerea, în cazul celor foarte bolnavi, încetează brusc. Apoi conştientizează că au murit şi încep să-şi vadă din afara lor trupul bolnav, rănit sau abandonat. Se miră că nu pot fi văzuţi şi nu pot fi auziţi de nimeni; sunt uimiţi să-i audă pe cei din jur că-i declară morţi. Decorporalizaţi, îşi caută rudele, vor să le îmbrăţişeze, dar mâna lor trece prin corpul acestora fără să fie percepută. Într-un caz citat de Kenneth Ring, un soldat american mutilat în războiul din Vietnam şi-a văzut trupul de deasupra sa. A văzut elicopterul american care l-a transportat la spital şi, spune el, „m-am întrebat unde sunt dus şi am zburat după el”. Cei mai mulţi indivizi vorbesc apoi de imaginea unui tunel, prin care sunt obligaţi să treacă, singuri sau însoţiţi de ghizi – rude decedate sau îngeri. Este trecerea dintre două lumi, din lumea noastră fizică în lumea spiritelor, în Lumea de Dincolo.
– În cele mai multe cazuri, indivizii se întâlnesc cu o Fiinţă de Lumină. E chiar Dumnezeu?
– Dincolo de tunel, toţi martorii acestor experienţe văd o lumină vie, de o strălucire foarte intensă, care nu orbeşte totuşi. E o lumină feerică, învăluitoare şi caldă, ce oferă mângâiere şi bucurie. Cei care au trăit aceste experienţe spun că e Fiinţa Supremă, Iisus, Buddha sau Allah, în funcţie de apartenenţa religioasă a fiecăruia. O fiinţă pe care o descriu mai degrabă ca pe o impresie trăită, decât ca pe o figură concretă. Se şi spune că Dumnezeu este aşa cum şi-l imaginează fiecare dintre noi, dar în realitate nu este ca în niciuna din închipuirile noastre. Aşa cum mărturisesc cei care au experimentat moartea clinică, Dumnezeu îi întâmpină cu o iubire copleşitoare, o pace profundă şi o stare de beatitudine despre care toţi spun că nu au mai trăit-o niciodată. Nici urmă de Dumnezeul dur, ameninţător şi acuzator, cum e descris tradiţional.
– … care în plus ne va supune la Judecata de Apoi.
– Există şi în mărturiile acestor oameni un soi de judecată. Este filmul vieţii pe care îl văd cei ajunşi în faţa Fiinţei de Lumină, un film panoramic cu amănunte în detaliu. Aceasta este, cred, expresia Judecăţii de pe urmă, cu care ne-au obişnuit religiile. Nu ne judecă nimeni, ne judecăm singuri, fiindcă, văzând acest film, trăim, în toată cruzimea sa, efectul acţiunilor noastre asupra altora. Dannion Brinkley, un caz celebru de moarte clinică, mercenar angajat în armată, mărturiseşte că a simţit durerea provocată de gloanţele trase pe front în soldaţii armatei inamice, dar şi durerea şi disperarea copiilor, mamelor şi soţiilor celor ucişi în timpul misiunilor lui. A mărturisit că a simţit inclusiv durerea propriului câine, pe care îl lovea, enervat că îi roade covorul. La filmul vieţii nu eşti, deci, un simplu spectator, ci trăieşti aievea durerea şi tristeţea pe care le-ai produs altora, dar şi bucuria şi recunoştinţa celor pe care i-ai ajutat sau i-ai iubit.
– Există, deci, o plată în ceruri a tuturor faptelor noastre?
– Nu Dumnezeu ne pedepseşte, ne pedepsim singuri, aici, pe pământ. Există o lege cosmică, după care tot ce facem altora se repercutează asupra noastră, mai devreme sau mai târziu, prin boală, necazuri şi nefericire. Iadul e mai degrabă o stare de spirit, o stare a conştiinţei noastre încărcate de rele. Toţi cercetătorii acestor fenomene afirmă cu convingere că nu există dincolo o pedeapsă divină fără sfârşit, pentru nimeni.
Sursa – Extranews.ro
