Fascinantă prin lirismul confesiunii, cartea Giorgianei Avramescu este o ipostază a Cântării Cântărilor provocatoare prin însăși modalitatea ei compozițională. Fără a conține o structură alegorică de natură teologică, lucrarea semnalează, prin caracterul unitar al epistolelor, o spiritualizare exemplară  a iubirii. Prin structura narativă, cartea se constituie ca un roman a cărui miză este menținerea cuplului în orizontul primordialității, de a reface în iluzoriu condiția paradisiacă pierdută prin moarte. Din această perspectivă, Giorgiana Avramescu, în dubla ipostază de autor și personaj, capătă ceva din măreția unei eroine de tragedie care duce în ficțiune propria drama asumată cu discreție, cu demnitate și smerenie, dar și cu o extraordinară încredere în puterea iubirii de a transforma golul existențial într-o așteptare fertilă a reîntâlnirii. Există în această acerbă atitudine o imensă nevoie de materialitate izorâtă dintr-un dor nesfârșit care transformă așteptarea și căutarea într-o revelație ce amintește de supliciul din psalmii arghezieni, cu diferența că Giorgiana Avramescu nu caută clarificarea relației cu divinitatea, ci refacerea condiției sale paradisiace. Pentru aceasta recurge la trei elemente fundamentale care îi deschid orizonturi de speranță și îi amplifică necontenita sa căutare: amintirea, logosul și iubirea. Logosul îi permite menținerea contactului spiritual cu iubitul devenit personaj in absentia, nu sub forma dialogică, ci întotdeauna ca monolog adresat – dragul meu – vocativ identitar al iubirii. Recursul la amintire devine condiția empatică de a proiecta în prezent dragostea și de a-i conferi un caracter de permanență. Prin aceasta, lumi trecute sunt reactualizate și capătă viață dând prilej autoarei să reconstituie contexte, să creeze atmosferă, să observe detalii semnificative, adică să construiască lumi în care cuplul să se proiecteze integrator și consonantic: ,,Câte lumi pot încăpea într-una singură, dragul meu? Multe zic eu”-întreabă eroina într-o călătorie la Viena surprinzând contrastele într-un stil intelectual polifonic. Condiția autoarei-personaj nu e deloc privilegiată. Moartea soțului după o boală ciudată, chinuitoare pentru familia întreagă, o pune într-o situație inedită. Fidelitatea ia două forme distincte care îi conferă o dublă imagine mundană: soție și mamă, dar și o îndrăgosită inepuizabilă care își cultivă iubirea printr-o experiență metafizică acaparantă total. Pentru aceasta ea va duce în imaginar alter egoul, în lumea ficțiunii unde dialogul și însoțirea devin posibile, veridice. Astfel, lumea reală circumscrie în sine lumea imaginară într-un raport nu de disjuncție, ci de continuitate. Legătura dintre cele două lumi este asigurată de o punte afectivă obiectivată estetic în manieră epistolară – ,,Scrisoare către tine”- în care se configurează imaginea bărbatului, a femeii și a cuplului. Bărbatul are o dominantă intelectuală în sens eminescian, este ghidul inițierii culturale a femeii care face din eros o experiență de cunoaștere a valorilor universale: ,, Seara trecută m-am bucurat de un concert susținut într-una dintre sălile lui. Orchestra de cameră ni i-a dăruit pentru două ceasuri pe Johann Strauss și Mozart. Apoi, vocile unei talentate soprane și a partenerului său de scenă, au adus un plus de emoție serii. Aceasta este una dintre lumi pe care aș vrea s-o trăiesc mai des, s-o cunosc îndeaproape, s-o întâlnesc la fiece pas. Nu demult îmi vorbeai despre lume și lumi. Voiai să-mi arăți partea frumoasă. Istorie, Civilizație. Artă. Cultură. Să-mi fii ghid. Să luăm țara noastră la pas, apoi alte câteva locuri reprezentative din țări pe care tu le-ai văzut, și despre care spuneai că trebuie musai vizitate. Astăzi sunt aici fără să-mi fi propus. Niște prieteni care se aniversează, m-au inclus în sărbătoarea lor. Vineri, când am venit, am fost la un lat de palmă de cerul tău. Barba norilor am mângâiat-o, cu gândul la tine. Am căutat să te văd, să te prind de mână, dar am constatat încă o dată că cerurile noastre sunt mult prea departe unul de celălalt, iar întâlnirea lor știu o singură cale. Las lacrima să ude pământul. Așa, dorul meu ajunge la tine. Așa vei simți bătaia inimii mele, care întotdeauna te va căuta, pe pământ și în cer, pe dealuri și câmpii, va străbate munții și departe de orizont va alerga. Căci tu ești pretutindeni. Și respirația ta nicicând n-o voi pierde, nicicând nu mă va părăsi, chiar dacă duminicile noastre au apus!”

La Sângeru, poetul Lucian Avramescu a ctitorit o biserică și un muzeu al pietrei. Acest loc sacru conferă o dimensiune mitică iubirii și transformă cuplul. El – un meșter exemplar,  Ea -o Ana al cărei destin se va încorpora în zidul acestui labirint care duce, din perspectiva morții, la un topos eclesiastic, al vanității. Descoperim în trăirile Giorgianei Avramescu acel sentiment eminescian de ,,suferință dureros de dulce”, o voluptate a dăruirii mai presus de fire: ,,Te-am ocrotit destul – așa cred! – încât acum când plecat ești, îmi permit libertatea de a lăsa spasmele sufletești să alerge către tine. Mă uit în jur și mă întreb dacă merită, dacă a meritat osteneala ta de-o viață. Dacă pătimirea din ultimii doi ani era necesară? Pietrele toate mă înghit în zidul lor, jarul dușumelei mă arde, ploaia de azi îmi spală păcatele îndoielii. Totul îmi pare nedrept. Totul mi se arată fără de folos. Merită, mă întreb. Merită, te întreb. (…). Merită, și nimic nu a fost, nu e în zadar. Și apoi privesc cerul și știu că acolo e Dumnezeul meu, e Dumnezeul tuturor care palma nu-și ia de pe locuri și oameni, de pe aceia care au o misiune de împlinit. Iar tu mi-ai dat o grea și onorabilă misiune. Pe care o conștientizez în fiecare zi, la fiecare pas și chiar noaptea în somn mă cercetează. Căci locul acesta face parte și din mine, sau eu sunt parte din el. L-am văzut născându-se, l-am văzut crescând și înflorind în multe primăveri. Cu lacrimi de bucurie și de tristețe l-am udat împreună cu tine, iar acum alături de fiica noastră. Mi-e drag și mă doare. (…) E locul în care m-am născut a doua oară. Unde am crescut sub atenta ta privire. Unde am învățat despre iubire, despre dăruire, despre oameni și sacrificiu. E locul care-mi știe pasul melancolic, pasul indignării, pasul obosit sub povara multor încercări.” Confesiunea citată semnalează și un alt aspect al devenirii în cuplu: bărbatul este un Pygmalion care modelează sufletul iubitei și îl face apt să se deschidă spre absolut, îl poartă într-un continuu exercițiu de cunoaștere, într-o purificare necesară propriei renașteri care însă vine tardiv. În jocul predestinării, de factură shakespeariană parcă, dragostea devine rama identificării tipologice, un suav act de cunoaștere reciprocă: ,, De meserie, sunt îndrăgostit spuneai tu. De meserie, eu sunt tristă. Așa cred. Poate că această stare e cea care mi se potrivește cel mai bine.” În solitudinea pământeană femeia își asumă misiunea de a continua opera civilizatoare a bărbatului ,dar și de a îngriji universul casnic, de a-l împodobi cu prezența  ei ocrotitoare: ,,Mă întorc la muzeu, dragul meu! Nu voi mai putea respecta multă vreme dorința ta ca accesul să fie liber de plată. Animalele trebuie hrănite, curățenia, întreținerea sunt de asemeni costisitoare. Reparații mereu sunt de făcut, și câte altele. În curând voi demara procedurile pentru obținerea avizului de percepere a taxei pe bilet. Sigur că nu va rezolva cu totul lucrurile, dar e un aspect care nu mai trebuie neglijat. În rest, Muzeul Pietrei e viu, apreciat și timpul lui e încă la început. Cândva va avea vizitatorii pe care-i merită, așa cum tu ai prevăzut. Mai e un pas, sau poate doi, sau cine știe câți, dar ziua lui de glorie nu e la veacuri distanță.” Păstrând proporțiile, această asumare a absenței soțului și dorința de a duce  la bun sfârșit opera  monumentală de la Sângeru o plasează pe Giorgiana Avramescu într-un orizont prometeic care ocultează, discret însă, o voință enormă. Rolul de ucenic ascultător asumat de autoare se derulează consecvent după o partitură a destinului pe motivul  vieții ca scris, după o artă poetică din care rezultă și o conduită morală exemplară: ,,Dragul meu, pentru a scrie și, mai ales, pentru a-ți scrie, am nevoie de liniște uneori, alteori de o muzică tandră ori de un zbucium interior. Scrisul meu e unul de mărturisire, de căutare a dialogului cu tine. Un costum se demodează, se uzează, pe când sentimentele mele rămân neschimbate. Indiferent de timp, de distanța care ne separă. Când ideile mă încurcă, ori lipsesc, te caut. Așa făceai și tu. Câteodată, când voiai să te conectezi cu universul creației literare, parcurgeai câteva pagini din Arghezi, dacă era vorba de pamflet, sau citeai poezie, când simțeai să scrii, și voiai să te depărtezi de lumea prozaicului (s.n.).Eu îți scriu de drag, de dor, iar cuvintele mele vor mărturisi neuitarea peste timp. Am început să adun primele o sută de scrisori. Vreau să le așez într-o carte, chiar dacă nu pot fi considerate drept „literatură”. Sau poate da – „literatură de mărturisire”. Ce poate însemna pentru cuplul de îndrăgostiți îndepărtarea de lumea prozaicului prin experiența scrisului, dacă nu cumva o spiritualizare și o apropiere de idealul exemplarității originare posibilă însă prin transcedere la un univers de cultură? Povestea cuplului acestuia să fie o ipostază modernă a Florii albastre ? Situația în care o împinge destinul nu duce la pierderea feminității, cum se întâmplă adesea prin schimbarea propriei tipologii într-o alta neverosimilă. Giorgiana Avramescu își mărturisește cu o pudoare adolescentină, plină de senzualitate, dorul de dragoste care îl recompune și îl readuce în imaginar din neantul pe care eroina nu îl acceptă cu resemnare: ,,Dragul meu, bună seara îți spun, dedicându-ți cântecul ce acum îmi acompaniază scrisul: Leonard Cohen – „Dance me to the end of love”. De când noi doi n-am mai dansat? De când trupul meu nu-ți mai știe îmbrățișarea? De când, dragul meu?” Autoarea scrisorilor nu își construiește narațiunea pe un fundament himeric, nu urmărește la modul morbid să dezvăluie frumoasa și dramatica înrobire în imperiul aducerilor-aminte. Idealizarea bărbatului nu este debordantă cu toate că este un motiv central al epistolelor. Elanul mărturisirii  este sincopat de pauze narative ce aduc în prim-planul confesiunii realitatea imediată cu preocupările inerente ca mamă a unicei fiice care a cunoscut experiența scrisului alături de tatăl ei, ca jurnalistă implicată în cotidian, ca amfitrioană a ctitoriei culturale de la Sângeru, ca păstrătoare a operei și memoriei poetului Lucian Avramescu. Toate aceste flashuri existențiale dau, din perspective diferite, o imagine deplină a eroinei care trece granițele timpului cu luciditate pentru a continua misiunea sacră  a fidelității care, iată, devine o negare a morții. În tumultul lumior care se succed, se suprapun, se amestecă, dragostea absolută atomizează cuplul și îl integrează cosmic, după o inexplicabilă predestinare, mai presus de vreme și locuri, în elementele statornice ale existenței: ,,.Acum, când îți scriu, mă gândesc dacă e noapte, sau poate se ivesc zorii? E nor, ori Luna se arată? Cândva eu ți-o aduceam în fereastră. Acum, tu ești cel care în oglinda nopții mi-o arată. În spatele ei te ascunzi, știu. Dar eu tot te văd. De mine n-ai cum te ascunde. Nici eu de tine. De aceea ne-am întâmplat. Chiar de-am fi vrut să fugim unul de celălalt, cineva, ceva ne ținea atât de aproape. Și atât de puțin ne-a trebuit să știm că inima ta, prin inima mea bate, că gura mea, prin buzele tale respiră, că noi altfel nu putem fi, în afara acestei iubiri prea târzie, prea timpurie, prea definitivă… ”

Inedită prin patosul confesiunii care trece peste contingențe și prin modul de construcție a portretelor literare, cartea Giorgianei Avramescu are puterea să se desprindă din capcana memorialisticii și să devina un roman despre sine din perspectiva deplinătății. Altfel spus, ca și cum, dincolo de cuvânt, Cumințenia pământului s-ar proiecta în Sărutul ascuns în fiecare piatră.