Prof. Univ. Dr. Emerit, Eugen BLAGA: Prolegomene la un viitor volum („Ezitări în pandemie”)

 

Societatea s-a divizat, economia s-a prăbușit, școala și-a închis porțile, relaționînd doar printr-o tehnologie, nici prea bine pusă la punct, nici prea bine utilizată. Sistemul de sănătate se apropie, din ce în ce mai mult, de colaps, șomajul crește de la o zi la alta, partidele și-au pierdut capul și logica, atîta cîtă au avut.
Acuzele curg din toate părțile. Se face politică pe spatele suferinței, a morții. Compasiunea, temerea, îngrijorarea, suferința celor mulți au trecut în plan în secundar, au devenit doar argumente. Argumente pentru a lovi adversarul în campania electorală continuă, ce, parcă, nu se mai termnină niciodată, în a denigra, a induce în populație neadevăruri strigătoare la cer, în a nega moartea, durerea, boala.
Se fură mai mult și mai fără milă decît înainte de năpraznica boală. Se minte, se ascund adevăruri, se constitue grupuri infracționale la nivel înalt. Interlopii sînt vedete ale televiziunilor, oamenii simpli așteaptă compensații pentru șomaj, pentru inactivitate, pentru creșterea prețurilor, pentru inflație, pentru alocațiile copiilor.

Pensionarii, păcăliți prin legi ticăloase, fără acoperire financiară, așteaptă minuni, doar, doar se vor găsi banii pentru a crește pensiile cu procente demne de cartea recordurilor pentru o țară datoare pentru trei generații. Nu cred nici ei că țara sărăcită de forță de muncă, de industrii, mai poate crește pensiile, dar preferă să se mintă singuri, siliți de viața din ce în ce mai greu de suportat.
Se forțează alegerile locale de către cei aflați la putere, în condițiile în care, de la o zi la alta, infectarea crește, trecînd praguri psihologice incredibile. Cei din opoziție, sperînd la revenirea în opțiunile electoratului dezamăgit de putere, luptă, împreună cu televiziunile de casă, pentru amînarea, sine die, a alegerilor.
Oamenii, în schimb, nu mai speră nimic. Dezamăgirea a cuprins țara. Oamenii sînt din ce în ce mai triști și mai singuri. Nostalgicii, cei lipsiți de necesarul instinct de conservare, cei virusați cu necredința în suferință își riscă viața și fug în Vamă, în Centrul Istoric.

Distribuie prietenilor

Bogații nu mai fug prin zonele exotice. Le este teamă. Se iubesc prea mult, așa cum își iubesc și averile lor murdare. Stau acum ascunși în reședințele luxoase din Mamaia, de la munte sau din zonele exclusiviste din țară.

Alții se lasă a fi văzuți alături de „persoanele publice” din showbiz, fete amărăte de prin Moldova de dincolo de Prut sau, de-ale noastre, indigene.

Și incredibil, pentru cei mai rmulți dintre oamenii cu morală și cu respect față de cele sfinte, alături de toate cele trei-patru neveste pe care le-au avut Oamenii simpli, sărăciți mai mult decît acum șase luni, stau în continuare între pereții de beton ai blocurilor, unii fără apă caldă, cu îngrijorarea că la iarnă se vor închide și ultimele termocentrale ce le dădeau căldură, sărăciți ca niciodată, clienți constanți ai „caselor de modă” second hand, îngrămădiți la cozi atunci cînd intră marfă nouă din Germania la prețuri între 0,50 și 2 lei.
Țara se afumă de gudroanele aruncate de țevile de eșapament ale fiarelor vechi aduse din toată Europa sub prețiosul nume de autoturisme. Orașele nu mai au parcări care să-i încapă. Service-urile gem de mașini ce încearcă să supraviețuiască. Teatrele nu mai joacă, spectacolele verii, ce ne aminteau de festivalurile de la Mamaia, de Cerbul de Aur, de Festivalul Internațional al Naiului, realizat an de an spre cinstirea contemporanului nostru Gheorghe Zamfir, apoi de celebrul festival „Om bun”, de ”Floarea de colț”, de „Aurelian Andreescu” și cîte altele au devenit, în doar cîteva luni, amintiri, nostalgii.
Cinematografele stau de luni de zile cu porțile închise. Aflăm de filmele noi, sporadic, dintr-o presă mult prea sărăcită de cronici teatrale, cinematografice, culturale.

Totul este doar politică, mai exact pretins politică, în realitate bălăcăreală, manelisme, fete de la pagina trei, fete necăjite, flămînde, slăbite, dezbrăcate. Ecranele televizioarelor se umplu de vedetuțe inculte, de masculi ce se vor macho-fioroși prin tatuaje incredibile, mai ceva ca ale ocnașilor și marinarilor de la început de secol XX.

Societatea se diluează, relațiile umane se degradează de la o zi la alta, lumea fierbe. Nu se întrevăd soluții, nu se mai speră, nu se mai crede, disoluția puterii este din ce în ce mai mare.
De la șeful statului la politicianul mărunt de provincie, totul este aruncat în derizoriu, fără urmă din respectul de care ar trebui să se bucure un autentic și cinstit politician. De fapt, nici nu îl merită. Totul este doar la nivelul superficialității, al imaginii. Nimic nu este solid, credibil, fundamentat, bazat pe realități, pe potențial, pe drag de țară.
x
Citeam zilele trecute o carte ce m-a impresionant prin capacitatea de analiză și sinteză, prin abilitatea de a înțelege istoria și de a folosi învățămintele pentru proiectarea viitorului. Este o carte ce aparține unui cuplu familial ce s-a învrednicit cu curaj să spună lucrurilor pe nume. Lucrarea chiar așa se chemă: „Lecțiile istoriei. 5000 de ani de istorie, cultură și civilizație umană”. Autorii sînt Will și Ariel Durant.
Dar, ceea ce m-a impresionat cel mai mult a fost îndoiala pe care cei doi nu se jenează să o recunoască. Îndoiala că poate judecățile de valoare, opiniile formulate, tendințele intuite să nu fie cele firești, logice și obiective.

Îndoiala, pe lîngă multe alte semnficiații, este și expresia credinței noastre că nu tot ceea ce exprimăm, sub o formă sau alta, este obiectiv determinat. Raționamentele noastre pot fi, de cele mai multe ori, doar subiectivități. Credem în sinceritatea celor doi atunci cînd proclamă îndoiala. Și toate acestea, la care am adăugat și credința noastră în îndoială, m-au determinat acum, cînd textul noului volum pare a se închega, să-mi exprim „public” îndoiala față de unele din judecățile mele, față de paradigma ce a stat la baza scrierii acestor texte.

Și încă ceva. Împăratul Solomon, în cea din urmă parte a vieții sale, după ce în tinerețe a scris „Cîntarea cîntărilor”, la maturitate „Cartea Proverbelor”, a scris „Ecleziastul”, o carte a căror înțelesuri pot fi sintetizate astfel: „Deșertăciune a deșertăciunilor, o deșărtăciune a deșertăciunilor. Totul este deșărtăciune și goană după vînt”.

Aceste înțelesuri biblice, contestate chiar din interior ca standarde spirituale, sau chiar întregul apreciat ca text inferior Noului Testament, proclamă trei afirmații: Prima – că totul este lipsit de sens și de semnificație, deoarece este imposibil să găsești în toate măcar un singur scop, în jurul căruia să-ți organizezi existența. A doua – că este bine ca viața să fie trăită din plin, pentru că este un dar pe care ți l-a făcut Dumnezeu, numai trebuie să o trăiești cu mare grijă și a treia – că vei da socoteală în ziua în care vei fi chemat la judecata de apoi.

Textele biblice invocate de noi nu ne-au fost îndemn pentru că a crede că totul este deșertăciune ar conduce, indubitabil, la inactivitate, la lipsă de reacție, la lipsă de acțiune, la pasivitate, abandon acțional, în a accepta „inutilitatea exstențială”. Atunci cînd disperarea și neputința cuprind nația, cînd boala macină, cînd copilăria și adolescența nu sînt supravegheate, cînd copiii sînt părăsiți, cînd bătrînețea istovește, cei care consideră viața inutilă, care se abandonează, care nu mai rezistă șocurilor, care nu mai fac față suferinței sau sînt sufocați de sărăcie, atunci, vai, din ce în ce mai mulți oameni se abandonează. Unii se sinucid. Este cel mai grav, cel mai inuman fenomen care lovește, din ce în ce mai des, acest încercat, năpăstuit și oropsit popor.

În tot ceea ce am scris pînă acum, în cele cîteva sute de eseuri sociologice prin care am formulat înțelesurile, convingerile și opțiunile noastre, prin care am tras nenumărate semnale ce se doreau a fi, cel puțin sporadic, recepționate, mi-am făcut, cred eu, o datorie de onoare. Este datoria intelectualului ce nu acceptă să trăiască pasiv, a intelectualului ce refuză să se abandoneze sau să creadă că totul este deșertăciune. Deșertăciune a deșertăciunilor, viața este complexă și complicată, este grea, plină de încercări și suferințe, de luptă de eșecuri, de realizări, de bucurii și de drame, dar, cred, cel mai grav lucru ce ni se poate întîmpla este să ne abandonăm, să acceptăm deșertăciunea, să nu ne exprimăm, să nu reacționăm. Asta am încercat eu să fac. Dacă am reușit sau nu, cititorii mei o vor afla.

Și pentru că acum, după finalizarea textului, privirea noastră a revăzut, a cîta oară, volumul, cu voia domniilor voastre și pentru a argumenta, dacă mai era nevoie, sinceritatea scrierii, voi dezvălui, fără nicio reținere, ezitările ce ne încearcă înainte ca textul să plece la tipar. Iată doar cîteva dintre ele.

O primă ezitare a noastră după ce textele au fost scrise (și apoi publicate la două respectabile agenții de presă bucureștene) este aceea a utilității lor. Întrebarea care ne frămîntă este: La ce folosesc toate acestea? Oferă ele, oare, o iluminare asupra atitudinii noastre politice, economice, sociale? Noi ne-am dorit să ofere, dar acest lucru se și petrece? Poate doar cititorii, atîți cît vor fi și reacțiile lor ne vor putea confirma sau infirma.

O a doua ezitare este generată de o altă întrebare: Oferă textele noastre predicții și concluzii pentru o eventuală construcție în zona politicilor sociale?

Cea de a treia ezitare poate fi formulată în felul următor: Ajută aceste judecăți de valoare, aceste exprimări concise ale configurației și funcționării societății în pandemie la a ne construi o paradigmă de protecție împotriva „atacurilor” politicului?

Cea de a patra este mult mai concisă și ne-a pus serioase probleme, îndoieli, chiar, în a continua a scrie în acest proiect. Anume dacă această scriere ne poate ajuta să anticipăm acțiunile viitoare ale societății.
O a cincea ezitare a fost generată de îndoiala că este posibil ca judecățile, concluziile, acuzele, dramatismele vremii adunate de noi în volum să nu aibă sens.

Cea de a șasea ezitare poate fi scrisă astfel: Nu cumva, oare, ceea ce noi am înregistrat nu este doar o repetiție reușită sau nu a ceea ce a fost cîndva? Nu cumva faptele, fenomenele, stările, atitudinile, reacțiile, dramatismele sînt mereu aceleași, translatate de o epocă la alta, de la o configurare socială la alta, de la o guvernare la alta, de la o generație la alta, de la un sistem politic la altul? Și atunci noi nu am făcut, oare, decît să repetăm în alți termeni și într-o altă epocă aceleași adevăruri/neadevăruri?

Sau și mai grav, a șaptea ezitare: Nu cumva doar „am fabulat”, iar ceea ce am înregistrat și procesat sînt doar „pete” puțin vizibile sub care se ascund marile crize, pe care nu am reușit „să le văd”? Nu cumva am simplificat și selectat excesiv?
x
În 1990 Charles Peguy considera că „lumea a trecut prin mai puține schimbări de la Iisus Hristos încoace decît în ultimii 30 de ani”.
Parafrazînd, am putea spune și noi că „lumea a trecut prin mai puține schimbări în ultimii 30 de ani, decît în ultimele șase luni”.

Cu siguranță, parafraza noastră trebuie corectată și amendată, pentru acuratețe, cu specificitățile ultimelor luni.

Informatizarea, flexibilitatea muncii, apoi munca la domiciliu, tentativele de adaptare a sistemului economic la cerințele pieței, imaginarea de soluții pentru care, în alte vremuri, implementarea lor ar fi durat mult mai mult, apoi timiditățile debutului în masă a teleșcolii, trecerea examenelor naționale și a admiterilor în preuniversitar și universitar într-un cu totul alt sistem de organizare, apoi schimbările fundamentale în relaționarea cu băncile, plata online a utilităților, a tranzacțiilor bancare și interbancare, modernizarea timidă, din mers, a serviciilor medicale, creșterea mobilității și eficienței serviciilor speciale medicale, de criză, dinamica achizițiilor, dincolo de activitățile infracționale din aceste domenii.

Acestea și multe altele au produs schimbări uriașe în comportamentele noastre, în percepțiile noastre, în structura și funcționarea instituțiilor.

Poate, totuși, din aceste considerente, valoarea „utilitară” a scrierilor să poată fi validată de cei care își fac timp să lectureze „producțiile noastre”. Iar dacă acest lucru nu se întîmplă, se pot desprinde determinări care să devină utile dacă vreodată mă voi învrednici să continui „serialul” eseurilor noastre sociologice, aflat acum la al șaptelea sau la al optulea volum „episod”.

Cu speranța, exprimată încă o dată, că munca noastră de „cronicar” al vemurilor tulburi pe care le trăim nu este în zadar, că măcar pentru generațiile ce vor urma, înțelesurile simple, fără date statistice pervertite, fără opinii politice partizane, dincolo de o mass-media, de cele mai multe ori, obedientă, vor conta, îndrăznesc să trimit la tipar aceste „înregistrări” subiective.
Fie ca înțelesurile mele să fie apropiate de cele ale Domniilor Voastre.

Prof. Univ. Dr. Emerit,
Eugen BLAGA