Una din cele mai citite cărți ale lui Cioran, poate cea mai citită în Franța și Germania, dacă ar fi să dăm crezare remarcii pe care a făcut-o în unul din interviurile sale, este Silogismele gîndirii.
La noi a apărut, după știința mea, în cel puțin două ediții, pe care pasiunea bibliofiliei ne-a determinat să le achiziționăm.
Cioran, pasionat al conversației, a transcris în minuscula, dar puternica sa lucrare, fragmente, crîmpeie din înțelesurile sale, din cugetările momentului, din spontaneitatea dialogurilor cu vechii săi prieteni Eliade, Eugen Ionesco, Paul Celan sau Barbu Fundoianu, în celebrul Cartier Latin, pe care Cioran nu l-a părăsit niciodată, așa cum niciodată nu a abandonat cetățenia română, fără a o cere pe cea franceză.(„Dilema Veche”, „Dilemateca”, „Silogismele gîndirii”, Eugen Ionescu).

Recitind, în liniștea „vacanței” prelungite din aceste 60 de zile, al cărei, paradoxal, „farmec” ne-a condus imaginația spre cele mai frumoase și izolate locuri pe care le-am văzut, sau în care am dori să ajungem, în care se mai păstrează neatinse frumosul, autenticul și miticul ți le mai poate oferi, textele fascinantului Cioran, ochii mi s-au oprit pe un fragment:
„Mi-e sete de îndoială și nimic nu mi-o poate domoli”. Apoi continuă: „…de-aș avea toiagul lui Moise, ca s-o fac să țîșnească din piatră seacă!”

Iată că și la acea vreme, a mijlocului de secol XX, și, nota bene, în aerul cultural rafinat al occidentalului Paris, nevoia de îndoială se cerea în solidul univers filosofico-cultural al intelectualilor din Cartierul Latin și nu numai. „Cioran o știe și o simte la fel de bine și este gata să apeleze la orice pentru a o face să țîșnească, chiar și, cum scrie, la Toiagul lui Moise, alesul lui Dumnezeu, marcat și el de îndoiala recunoașterii de către semeni, atunci cînd Dumnezeu l-a ales să elibereze evreii din robia egipteană. Pentru a risipi îndoiala, Dumnezeu i-a dat mai multe semne de recunoaștere. Unul a fost toiagul, cu care ar fi putut, la nevoie, să spulbere chiar și îndoiala celor care nici în toiag nu doreau a crede”.(„Dilema Veche”, ”Dilemateca”)

Nevoia de îndoială obligă. „De nu ne-am îndoi de noi înșine, scepticismul ne-ar fi literă moartă, îngrijorare convențională, doctrină filosofică”(Cioran). Ca urmare, îndoiala obligă la dobîndirea certitudinii, dar nu oricum. Drumul spre certitudine este, întotdeauna, greu, presărat cu muncă, suferință, speranță, încredere în ținte, în oameni, în credință. Îndoiala mai este condiția obligatorie a cunoașterii, este acceptarea, pentru început, a incertitudinii savante și a relativului, este respingerea absolutului dobîndit a priori și a certitudinii obraznice, infatuate, tupeiste, dar și a siguranței nejustificate. Avem în jurul nostru, peste tot, exemplare umane bîntuite de astfel de certitudini obraznice, mizerabile, care sfidează bunul simț, cotrare, esențialmente, adevărului cunoscut și documentat, care neagă fără discernămînt, ignoră cunoașterea bazată pe dovezi, încalcă cele mai elementare reguli ale conversației civilizate, ale polemicii constructive, ale dezbaterii de idei în folosul țării și nu al partidului.
Îndoiala este absolut necesară pentru a obține autentica și subtila cunoaștere a lumii, a mediului în care trăim, a adevăratei sale fețe sau, în general, a oricărei cunoașteri certe, epistemologice punînd accentul pe caracterul relativ nesigur, lipsit de contururi regulate, ușor ambiguu, dar obligatoriu în orice demers existențial.
Oare astăzi, omul modern, captivat, dar și sufocat de pseudocertitudini, conștientizează nevoia îndoielii? Se pare că nu. Societatea modernă operează, din ce în ce mai mult, doar cu certitudini.

Îndoiala, se spune, transmite doar nesiguranță, lipsă de pricepere, ambiguitate, neîncredere, ezitare, șovăire și, evident, incertitudine. Lumea modernă are nevoie doar de certitudini și acestea obținute cît mai repede, pe drumuri cît mai scurte, fără efort, fără costuri prea mari.
Admiterea erorii și a îndoielii poate fi acceptată pentru că „ …greșind, (avînd îndoieli,n.a.), nu înveți atîta a nu greși, cît a nu crede că nu poți greși”(N.Iorga) și, mergînd mai departe, Lucian Blaga acceptă că erorile oamenilor mari (sau îndoielile oamenilor,n.n.) nu sînt erori în care ei ar putea să cadă sau să nu cadă. Erorile lor sînt adevărate organe ale personalității lor. (ibidem)

Societatea românească, dacă ar fi să ne luăm după aparențe, abundă în certitudini. Dar, parafrazînd o bună emisiune tv, dincolo de aparențele certitudinilor, se află o uriașă lume a incertitudinii, a îndoielii, a dubitativului, ca expresie sigură a nesiguranței, o lume a aporiilor, a scepticismului, a șovăielii, rezervei, alături de, cum spuneam, ezitări, nesiguranță și, de ce nu, de o lume a erorilor.(ibidem)

Lumea politică românească actuală, se pare, nu are îndoieli. Are doar certitudini. Știe ce, cum, cînd să facă. Fără nici o îndoială. La fel, tot fără îndoială, actorii pe care-i scoate pe scena politică sînt fără cusur. Nu sînt îndoieli în privința capacității lor, deși, pînă a fi puși în distribuția politicului, nu s-au remarcat prin nimic.
Nu are îndoieli în parcursul viitor. Crede, sic!, doar cu certitudini și în certitudini. Nu lasă loc îndoielii. Cum ar putea ieși exprimînd incertitudini, îndoieli, nesiguranță? Și atunci, de cele mai multe ori păcălește, destul de ușor, un electorat, încă credul, cu doar o aparentă pricepere în a distinge între îndoială, certitudine și adevăr.

În aceste ultime luni, tema principală este pandemia. O boală planetară, o armă într-un război pervers, care nu respetă niciuna din regulile războaielor clasice. Utilizează diversiuni, încît victimele se acuză reciproc, fără a avea niciuna dintre ele temei. Nu știi de unde vine, cine o aduce, cînd te lovește, nu ai, încă, arme să te aperi, pentru că te-a luat prin surprindere. Și, iată, că dincolo de nevoia de îndoială, crește nevoia de certitudini. Dar, oare, vom afla vreodată „cu certitudine” dacă boala este naturală, sau este procesată în laboratoarele secrete ale războaielor neconvenționale?
În schimb, fără niciun fel de îndoială, se emit soluții, se declară, nu fără emfază, nevoia de strategii de repornire a economiei (de parcă economia ar fi mașina din fața casei în care sucești cheia). Asta, sigur, nu înseamnă că economia nu trebuie reconstruită, nu trebuie s-o finanțăm, nu trebuie să devină obiectiv prioritar, pentru a avea astfel garanția obținerii resurselor de care are atîta nevoie țara. Cum altfel am mai putea plăti salariile, pensiile, cum am susține școala, cercetarea, armata, și atîtea altele?
Cu aceeași totală lipsă de îndoială, deci, cu maximă certitudine, de pe toate culoarele politicii se emit soluții, se dau ca sigure, în același timp, prelungirea și sistarea stării de urgență, tot ca singură soluție se dă introducerea stării de alertă, ca, peste puțină vreme, la viitoarea apariție televizată, să ceară exact contrariul cu aceeași certitudine. La fel în a purta mască sau nu, ca să nu mai vorbim de alte și alte domenii ce necesită expertiză de înalt nivel, chiar și pentru profesioniști ai domeniului, dar care, iată, pentru pretinșii politicieni, mai ieri iluștri necunoscuți, nu există îndoială. Ba chiatr doi, trei foști prim-miniștri își revarsă umorile zi de zi, din oră în oră, pe întreaga suprafață națională a mass-mediei, încercînd să ne convingă de certitudinea elucubrațiilor pe care o minte puțin, sau, spre deloc exersată, le produce în crizele de maximă certitudine. Se spune în popor că numai proștii nu au îndoieli, ei au doar certitudini. Și, iată, înțelepciunea populară se validează din nou.

Și din nou, după toate, ne întrebăm: oare vom mai dobîndi capacitatea de a ne îndoi, de a cerceta și a ne întreba, măcar din cînd în cînd, dacă ceea ce decidem, ceea ce programăm, ceea ce promovăm, ceea ce inducem, ceea ce sperăm are just temei? Dacă ceea ce facem pentru semenii noștri este exact ce aceștia își doresc? Dacă binele nostru este și binele lor? Dacă bucuria noastră seamănă, măcar puțin, cu bucuria lor?
Fără a ne îndoi, fără a crede, măcar cîteodată, că acțiunile, deciziile, legile și toate cele care fac viața noastră pot să nu fie întotdeauna cele bune, fără acest lucru, riscul de a genera neîncredere, șovăială, incertitudine, scepticism și, în ultimă instanță, suferință, este uriaș.