Prof. Univ. Dr. Emerit Eugen Blaga: Vis și Dor

 

De aproape 60 de zile o boală mortală ne ține departe de viața de dinainte. Visăm la cărțile, muzica și mediul unic al imperiului Cărtureștilor, la concertele de la Ateneul Român, la Humanitas, la Diverta din, mai toate mall-urile, visăm la Sala de concerte Radio, La Sala Palatului, la inegalabilele, dintotdeauna, spectacole de la Bulandra, teatru marcat de personalitatea a doi mari artiști, Lucia Sturza–Bulandra și Liviu Ciulei, de Comedie, teatru-idee imaginat și apoi dat formă și repertoriu de Radu Beligan, trecut apoi pentru zeci de ani la Naționalul impetuos, uriaș, dar maiestuos, așezat imperial în Piața Universității, teatru ce-și schimbă arhitectura o dată la patruzeci de ani, un adevărat și uriaș laborator de creație artistică, la spectacolele de la Odeon, fost mulți ani primul teatru al țării, după distrugerea în bombardament a Teatrului Mare, devenit Național, de pe Podul Mogoșoaiei, azi celebra arteră bucureșteană Calea Victoriei. Visăm și ne este dor să călătorim spre locuri văzute, sau nevăzute, tînjim după discuțiile interminabile, după disputele sociologice, culturale și nu numai, după polemicile pe teme ce ne ard. Îi visăm și ne este dor de colegii de trudă din facultățile triste și goale, ne este dor de parcuri, de Grădina Cișmigiu, cum i se spunea la începuturi. Ne mai este dor de Parcul Carol, de unicul Herăstrău, de lacurile din jurul orașului-capitală. Și nu ne putem reprima nici dorul de o masă bună, într-o ambianță de secol XIX, de la Jariștea, de la Hanul lui Manuc-bei sau de la Vatra Neamului, sau din multe alte locuri, unde îți poți permite să stai la o terasă și să savurezi un meniu cu nume exotice din alte vremi, alcătuite de Kera Calița. Și, cum o să uităm în peregrinările noastre de cafenele celebre, dintotdeauna, într-un București între Orient și Occident, de la Fialkovski, celebră în epocă, un fel de Chat Noir bucureștean, la Capșa, rezervată în vremurile trecute numai lumii bune bucureștene, într-un spațiu extrem de luxos ieri și azi, dar cu prețuri piperate, de la cafeneaua Schreiber de pe Lipscani la Cafeneaua Național, de pe strada Doamnei, apoi cafeneaua Bristol, de pe strada Academiei, Cafeneaua Macca Strobel.

Ne este dor de tot ceea ce nu ne este permis să trăim direct, nu virtual. Teatrele se străduiesc să ne țină aproape, să ne aducă prin mediul virtual spectacolele jucate, reamintindu-ne mereu că fără teatru viața ar fi prea searbădă, fără muzică nu ar exista, fără pictură nu am înțelege, poate, frumosul, fără artele decorative casele noastre ar fi mai urîte, mai reci, mai lipsite de lumină și de har.

Distribuie prietenilor

Dar, cel mai mult de este dor de cei ce au fost și nu mai sînt. Îmi este dor de autenticii „oameni de teatru”, de actori, de cei pe care, din nefericire, generațiile de astăzi nu-i mai văd, nu-i mai cunosc, pentru că nu au avut șansa să-i vadă jucînd, să le audă vocea la Teatrul radiofonic sau să le vadă spectacolele reluate în zilele de marți, de pe vremuri cînd era seara de teatru la Televiziunea Română, azi la fel de română, dar săracă în producții, bogată, în schimb, în politică făcută pe bani publici.

La toți aceștia ne gîndim din ce în ce mai des. La ei visăm cu dor. Cu un dor imens, un dor trist, însă, pentru că dacă muzica o poți relua oricînd, dacă artele plastice te fascinează zeci, sute de ani, ca și cum ar fi acum create, în schimb teatrul jucat pe scîndură, în prezența noastră, la doi pași, încît poți să auzi pînă și respirația, suflul, oftatul durerii, rîsul nebunesc al comediei și simți viața transfigurată. Toate acestea nu pot fir trăite de pe CD-uri, sau din reluări mai mult sau mai puțin artistice.
Îmi este dor de ei și mă gîndesc din ce în ce mai mult la ei. Mă gîndesc, cu infinită admirație, nostalgie și dor la actorul si regizorul, cel care a fost Sergiu Nicolaescu, la genialul Toma Caragiu, dispărut prematur în devastatorul cutremur din 77, dar și acum viu pe ecranele televizoarelor aflate în criză acută de producții adevărate ca ale lui Alexandru Bocăneț, sau Tudor Vornicu, la frumoasa Ioana Bulcă, ce împreună cu Geo Barton și Constantin Codrescu au realizat prima și, poate, cea mai buna ecranizare a unui fundamental roman românesc, cel al lui Ion Slavici,« Moara cu Noroc », la Amza Pellea, Nea Mărinul nostru inimitabil, deși mulți și-au asumat riscul să-l plagieze, așa cum ne este dor de filmele istorice invidiate de Hollywood, unde Amza a fost cel mai bun Mihai Viteazul, de Octavian Cotescu, memorabil în toate, dar magnific, împreună cu Coca Andronescu, în cele cîteva episoade ale celebrului film serial de comedie dupa piesa lui Băieșu « Tanța și Costel », de Mircea Albulescu, un uriaș al scenei și ecranului, dispărut acum și el, ajuns în timpul vieții demnitar cultural postrevoluționar, dar devenit nemuritor prin ceea ce a făcut după ce a venit la Național sau ce a făcut în « Actorul si sălbaticii », în « Lumini și umbre », film considerat comunist, dar care l-a adus în față pe un viitor celebru « om de televiziune », Florin Calinescu; îi văd cu ochii minții și ai sufletului pe nonagenarul Ion Lucian, cel care nu a vrut să plece din această lume pînă nu a finalizat, la detaliu, Teatrul Excelsior din centrul Bucureștiului, la poalele căruia se află, relativ izolat, un bistrou pentru artiști și oameni de afaceri, Bistroul Boutique du Pain, Ion Lucian, cum spuneam, actor îndrăgit, dintotdeauna, de copii, apoi pe Ștefan Iordache, aproape vecin cu noi la Gruiu, plecat și el de lîngă iubita lui, nepoata marelui pictor Tonitza, rebel în tinerețe, dar și la maturitate, ca și celebrul rebel al filmului american din deceniul șase, James Dean, îndrăgostit constant de femei și de cîntece frumoase la maturitate, refugiat într-o oază de liniște facută cadou de natură, departe de agitație și lume, singur cu amintirile, tristețile, iubirile și rolurile lui, apoi ne este tare dor și de directorul « comunist » de la Comedie, Silviu Stănculescu, dispărut prematur dintre noi, probabil și pentru neadaptarea sa la cele ce s-au petrecut în 89, înecat în băutură și dezamăgire, apoi Ovidiu Iuliu Moldovan, magistral în seria lui Nicolaescu – „Cu mîinile curate” ș.a., sau în filmele lui Dan Pița, cele cu ardelenii din America, western-urile românesti cu un alt uriaș, la propriu și la figurat, Ilarion Ciobanu, cel mai autentic și viguros dac în « Columna » și « Dacii », puternic și credincios regelui și oamenilor, spectatorilor, aș zice eu, credincios ecranului. Nu a acceptat sau, poate, nu i s-au atribuit niciodată roluri în teatru. Ovidiu Iuliu Moldovan s-a făcut cunoscut prin roluri serioase, mai ales prin cele negative, grele, interpretate magistral, cum a fost interpretarea personajului Horia Sima. Și, cum să nu ne fie enorm de dor de Ion Besoiu, ardeleanul venit din Sibiu în București la Bulandra, cucerind nu numai inimile femeilor în anii 60-70, unic prin interpretare în tot ce a jucat pe scîndura de la Bulandra, sau în filme, mai ales în „Toate Pînzele sus”, serial ce a marcat copilăria atîtor copii. Pe Sebastian Papaiani, impetuosul și veșnicul adolescent, Păcală al copilăriei noastre, cu un joc, de atunci, neegalat. Îl revedem cu enorm de mult dor în toate reluările, din ce în ce mai dese, unde vitalitatea, impetuozitatea, nonșalanța, bucuria de a trăi și juca, spontaneitatea replicii ne-au cucerit. Spre apropierea sfîrșitului s–a izolat la fel ca alți și alți mari artiști, a devenit trist, s-a autoexilat în memoria sa afectivă, retrăind singur visurile, speranțele, reușitele, aplauzele. Și cum să nu ne fie dor de uriașul, la propriu și la figurat, Constantin Codrescu, miraculos prin înfățișare și joc, fabulos prin nuanțe și expresie, o enciclopedie a tehnicii și jocului actoricesc, apoi de Ștefan Tapalagă, cu roluri nu mari, dar care au creat un personaj, o personalitate, un joc unic, apoi de cel mai bun cetățean turmentat al lui Caragiale, minunatul Aurel Cioranu, de sobrul și „infatuatul” Victor Rebengiuc, de „transfugul” Dan Nuțu, de regretatul rocker-actor de la Bulandra în „Leonce și Lena” și l-am numit pe Florian Pittiș, plecat și el să se alăture Andei Călugreanu și lui Dan Tufaru, cu a lui celebră frizură, la început un foarte jucat actor, un fiu risipitor al propriului talent, care a renunțat, fără să vrea, cred, din ce în ce mai mult la teatru în folosul muzicii și, mai ales, al radioului și televiziunii (vocea lui de la teleenciclopedia a dat și dă valoare eternei emisiuni), apoi de cel a fost prim ministrul postdecembrist al culturii și director perpetuu al Naționalului bucureștean Ion Caramitru, apoi de mai puțin cunoscutul, dar extrem de talentatul în rolurile din filmele lui Sergiu, Zephi Alșec, de Alexandru Repan, unul din stîlpii Teatrului Nottara, de ploieșteanul Mitică Popescu, actor plin de har, cu un joc unic, plin de personalitate, trăitor decenii lîngă o soție/colegă „de scîndură”, vedeta Teatrului Mic din Sărindar, regretata Leopoldina Balănuță. Dinu Ianculescu, a cărui voce, puternic baritonală, solidă, te răscolea, ne ducea cu gîndul la cei mai mari, mai mari decît ai altora, dar care a ales să rămînă aici și să joace pe scîndura teatrelor noastre, spre bucuria sufletului românilor. Ne este dor și nu-l vom putea uita niciodată pe enigmaticul, obscurul, fabulosul poet al scenei, Emil Botta, apoi de inegalabilul monstru sacru al cinematografiei românești Gheorghe Dinică, de Ștefan Mihăilescu Brăila, actorul magistral în roluri negative, dar care, din cîte se cunoaște, cu tușe actoricești inspirate și exersate în viața sa personală, mort acum și el, pe scena de dincolo, alături de cei mai mulți dintre cei iubiți de mine, cu un sfîrșit dureros, nemeritat, dar care, nota bene, a rămas în conștiința cinematografică națională cu un film minor, poate cel mai putin important al carierei, al său celebru și actual încă, „Bachus”.

Se spune că Mozart nu a urmat academii, dar a fost geniu. Păstrînd proporțiile, genial a fost și el, deși niciodată nu a urmat studii academice. El juca din instinct, se inspira din viața reală, lua din locantele bucureștene imagini, gesturi, reacții, cuvinte, trăiri, mizerie, promiscuitate, le prelucra într-un mod numai de el știut, ca apoi să le folosească în fața noastră. De aceea era natural, el nu juca teatru sau film, el trăia pe scenă, se emoționa, se transfigura, transpunea în roluri ceea ce vedea sau făcea în mediul lui. Îi plăceau băutura și oamenii. Se folosea de ei, le lua expresiile, jocul, mimica, gesturile, ca apoi să apară natural în fața noastră.

Asta a fost academia lui de teatru și film. Este nedrept să-i uităm și revin, pentru că sufletul mi-o cere să o fac, pe elegantul, miraculosul și enigmaticul, imperturbabilul moldovean perpetuu, pe cel care a jucat pînă în ultima sa clipă, adică pe Radu Beligan, pe magistralul și nobilul Fory Eterle, ale cărui roluri, din nefericire, au fost uitate (rămîne în mintea mea cel din Caragiale, un spectaculos Gagamiță), pe actorul și interpretul cîntecelor de inimă albastră, redăruite nouă acum într-un fantastic și tulburător remix cu juniorul Ștefan, tumultuosul Pristanda – Ștefan Bănică senior (un Pristanda laș, ticălos, ipocrit, alunecos, slugarnic cu șeful, dar ticălos cu cei mai mici, trădător oricînd, poate cel mai bun Pristanda pe care « l-a văzut » Ciulei în rol), apoi ne gîndim la sensibila și fragila Irina Petrescu, plecată și ea discret dintre noi, așa cum i-a fost și viața, cu al ei iubit dintotdeauna, același urît-fermecător actor și regizor Liviu Ciulei; dar și la frumoasa și distinsa Ilinca Tomoroveanu, nepoata de soră al lui Octavian Goga, pe care am cunoscut-o și cu care am conversat, ca doi ardeleni, în mai multe rînduri, promițîndu-ne vizite reciproce la locurile noastre de izolare, pe Ilinca, soția sobrului, prea „verticalului” Traian Stănescu, apoi la maiestuoasa, nobila și distinsa Clody Berthola, cu morga și jocul actoricesc special, aparținînd altor vremuri, din generația Doamnei Bulandra și a Teatrului Municipal Bulandra, creat tot de ea și de soțul Tony Bulandra, apoi la Mariana Mihuț, soția lui Rebengiuc, la frumoasa, spumoasa și inteligenta Rodica Tapalagă, la fabuloasa, frumoasa, dorită de toți bărbații Cezara Dafinescu, la Valeria Gagealov, într-o vreme în care festivalul de la Brașov s-a deschis, prezentat de ea alături de «francofilul» Andrei Magheru, pe puternica secretară devenită apoi actrița de mare succes Margareta Pogonat; apoi nu o putem uita nici miraculoasa, inteligenta actriță și enigmatica Leopoldina Bălănuță, pe mignona «păpușă» Sanda Toma, pe Elena Caragiu, care, chiar înaintea dispariției fulgerătoare a soțului ei, a emigrat în Franța, unde a dispărut, chiar mai mult și mai repede decît cel pe care Dumnezeu l-a chemat la el într-o zi de 4 martie 1977. Cum să nu ne fie dor de profesorul de la Teatru, Dem Rădulescu, magistral în tot ce făcea, un talent uriaș, suficient pentru a umple orice sală, pentru a da singur rattingul cel mai mare oricărei emisiuni de televiziune, fie chiar într-o apariție sporadică (vezi « Milogul S.A.») și mulți, mulți alții.
Cu siguranță, spațiul și timpul mi-au fost adversari. Toți cei pe care i-am iubit și pe care îi iubesc nu au fost uitați. Cum aș fi putut să-i uit pe Florin Piersic, pe Marin Moraru, pe Vasilica Tastaman, pe Puiu Călinescu, pe Iurie Darie, Stela Popescu, Mihai Fotino, Ileana Stana Ionescu, Valeria Seciu, Tamara Buciuceanu, Grigore Vasiliu Birlic, Colea Răutu, Tora Vasilescu, Draga Olteanu Matei, Emil Hossu, pe mulți și mulți artiști care mi-au fermecat adolescența și maturitatea și care, iată, și dincolo de viață, continuă să mă fascineze, continuă să întrețină un dor perpetuu?
Trăim vremuri grele, triste, crize, suferințe, moarte, și cîndva, poate și foamete, dar ne rămîn amintirile, ne rămîn lecturile, ne rămîn imaginile, ne rămîn toate cele care chiar și acum pot face viața mai frumoasă. O carte, un film bun, chiar de pe cd sau Netflix, un album de artă redescoperit în raftul uitat, ne pot bucura și ne pot depărta de suferința cea de toate zilele.