Prof. Univ. Dr. Emerit, Eugen BLAGA: Îi iubesc pe Gigei
De mai multe săptămîni țara este în criză. Ordonanțele încep să facă ordine, acolo unde ordinea trebuia să domnească. Mai ales în cel mai sensibil sistem social. De astă dată, a spune „niciodată nu-i prea tîrziu” nu scuză, ci agravează, acuză, de fapt, certifică lentoare, că este tîrziu. Nu foarte tîrziu, dar tîrziu. Mass-media, ca să nu zic și eu doar „media” (cum s-a încetățenit în mod eronat), își menține statutul de putere. Aduce în aceste zile în față nereguli, hoții, tentative de hoții, dar, mai ales, suferințe. Mari. Uriașe. Așa cum numai moartea poate să aducă omului.
Întrebările fundamentale pe care oamenii și le pun sunt de cele mai mute ori retorice. Cînd ele necesită răspunsuri, se apelează la „universalii” experți ai televiziunilor, care, evident, știu totul, chiar mai mult decît atît. A te lăsa pradă televiziunilor este extrem de periculos, mai ales în aste vremuri, cînd mare parte din populație nu lucreză. Se dobîndește dependență, crește agresivitatea, se adîncesc partie-prie-urile, se imaginează conspirații, se dau soluții, unele bune, altele fantasmagorice, dar, de care, evident, niciodată nimeni nu va ține seama. Una din puținele certitudini ale acestei perioade este lumea medicală. Efortul, expunerea în fața bolii și, poate, a morții, dăruirea, munca, profesionalismul, lupta cu lipsurile sistemului, uneori cu un management defectuos, apoi influența nepermisă, dăunătoare a politicului ne fac să-i iubim pe toți cei care ne apără viața. Atît cît pot să o facă în atare condiții. De aceea, atunci cînd un ilustru reprezentant al lumii medicale, referindu-se la cazurile de malpraxis de care sunt acuzați, uneori, medicii, pe care-i numește Gigei, chiar dacă le plînge de milă, spunîndu-ne că sunt „hărtăniți” (probabil, a dorit să spună „hărțuiți”) mă revolt. Nu sunt toți universitari, nici măcar doctori în științe, alții, nu conduc de zeci de ani institute naționale, nu au porțile deschise la mărimile vremii, nu dețin și nu au deținut funcții ministeriale, nu-și caută ascendenți în secolele XVI-XVIII, ei sunt doar acea „armată” națională, nevăzută, anonimă, ce stă pe baricade și luptă, expunîndu-se, să salveze vieți. De aceea mă revolt cînd li se spune „Gigei”, nu că numele de Gigel, Gicu, George, Gheorghe, Gigi etc. nu ar fi respectabile. Ba dimpotrivă, dar a-i depersonaliza, a-i minimaliza, a-i transforma în anonimi, cînd fiecare, indubital, este o personalitate, cînd fiecare dintre Gigei a salvat vieți, a-i arunca în derizoriu este dureros. Și, mai ales, cînd este făcută de un confrate. Sigur, s-a abuzat în multe cazuri de acuzele de malpraxis. Mulți medici au fost acuzați nejustificat, poate doar din neputința familiilor îndurerate de a accepta implacabilul, din dorința de a se răzbuna pe soartă. Și cum soarta nu o poți găsi pe aproape, nu are chip și nici adresă, s-au îndreptat împotriva medicului, în grija căruia a fost.
Dar, cu siguranță, au fost și cazuri reale, justificate. Unele au fost sancționate, altele au rămas „la sertar”, apărați fiind de colegi, pentru ca nu cumva vreodată, cîndva, undeva, să pătimească și ei. Este acea solidaritate, pozitivă și justificată, necesară în orice profesie, dar nu și în apăra vinovăția. Cazurile sunt puține, nu pentru că ar fi ascunse, ci doar pentru simplul motiv că sunt foarte puține și că la nivelul logistic actual, doar expertiza, valoarea uriașă a medicilor, experiența în condiții vitrege au putut salva vieți acolo unde s-a putut.
Ce ne mai arătă mass-media?
Un interviu/dezbatere/talk-show, în care același respectabil universitar și medic de renume național și nu numai, cere urgent „să se scoată un cadru normativ cît se poate de clar, care să stipuleze foarte clar că nimeni nu va avea voie să se atingă de noi în viitor”.
Am început să mă întreb. Să fie, oare, vorba de pericolul de a ne infecta de virus atingîndu-ne de ei (pentru că nu știm la cine se referă cuvîntul noi din propoziție). Dar, pentru că era vorba de viitor, am crezut că persistența pericolului trece dincolo de prezent, deci nu am voie să mă ating de nimeni din această lume nici în viitor. Evident, am înțeles, însă, că nu în a Gigeilor. Doar a unor Gigei de rang înalt. De ce? – m-am întrebat. Și atunci, ascultînd de mai multe ori înregistrarea discuției, am aflat: „După ce se termină BOLÎȘNIȚA, adică pandemia (apoi ni se explică termenul de specialitate „bolîșniță”), o să vină alții (de unde să vină alții? alții decît cine? – n.n) să ne tragă de mînecă (și să ne întrebe – n.n.) dar cum ați realizat voi achizițiile?”.
Perplexitatea ne-a copleșit. Nu ne venea să ne credem urechilor și ochilor.
Am găsit noi imediat un pachet de justificări. Cu certitudine oboseala, surescitarea, apelarea telefonică a dominiei-sale timp de 24 de ore din 24 de ore, cum reclamă și acuză, iată, determină distorsiuni. Limba o ia înaintea cugetului și spune vrute, dar, mai ales, nevrute. Am mai înțeles că și avangardistele, pentru neștiutori, intenții cognitive, axiologice și praxiologice concretizate, de altfel, extrem de bine intenționat, într-un program, ce-și propunea o testare exhaustivă a populației capitalei, nu au fost chiar bine primite, ba chiar au făcut o victimă: Ministrul Sănătății. Înțelegem la fel de bine și că preocupările sale profesionale și manageriale, care obosesc suplimentar, nu se rezumă doar la institutul bucureștean, sau la spitalul de alături, din curte, transferat (iată o măsură excelentă) în coordonarea sa. Dar, am mai aflat din declarațiile sale, că preocupările pentru salvagardare trec dincolo de limitele Bcureștiului, ajung pînă la Suceava, unde, indubitabil, maestrul, titlu justificat, de altfel (de ce numai în lumea artelor și presei s-ar folosi?), are deja un proiect bine susținut managerial, logistic, inclusiv componenta „resursă umană”. Pe înțelesul nostru „resurse umane”, adică medici, personal mediu sanitar, infirmiere etc.
x
Trecem, iată, de ceva vreme printr-un purgatoriu. Pentru unii un infern. Ne rămîne credința, încrederea în divinitate și în oameni. Solidaritatea, unitatea, spiritul de întrajutorare, ajutorul și mîna intinsă celui în dificultate, omenia, alungarea răutății, invidiei, ticăloției, măsurile excepționale pe care le ia și trebuie să le ia orice guvernare, înțelegerea necesității și oportunității restricțiilor și, de ce nu, a sancțiunilor, drămuirea resurselor materiale, economia resurselor individuale, familiale, reorganizarea din mers a sistemului de sănătate, de protecție a populației, de siguranță, protejare a mamei și a copilului, intensificarea procedurilor pentru continuarea și finalizarea studiilor în învățămîntul preuniversitar și universitar și cîte altele, evident, știute, ne pot face să trecem cu cît mai puține jertfe dincolo.
Textul este doar strigătul unui om căruia-i pasă și nu se vrea mai mult decît este. Un semnal pentru respectul legii, al medicilor, al tutoror celor de lîngă noi. Cu speranța că verbul a fost corect receptat, îmi exprim, din nou, credința și încrederea.