„Bolile ne-au fost date să ne aducă aminte
că între noi și viață
contractul poate fi reziliat în orice clipă.”
(Emil Cioran)

Pandemie. Suferință planetară. Biserici închise. Slujbe religioase la megafoane și amplificări cu sunete de metal ruginit, triste și vechi, ce-și aruncă disperate cînturile și slovele Biblice, cu speranța că vor fi auzite și înțelese, la fel ca atunci cînd biserica era însuflețită de bărbați și femei, de bătrîni, tineri, de copii plictisiți și babe cucernice. Lumina sfîntă a Învierii, adusă cu avionul sau cu vaporul, apoi trecută în mașini de teren, de aici la voluntari anonimi, ascunși în spatele măștilor impersonale, la președinții asociațiilor de proprietari, care, mascați în extratereștri, spre spaima copiilor rămași treji în miez de noapte, uitînd aroganța discrețională din zilele bune, cînd „proprietarul” reclama, aduceau lumina și paștele în casele celor condamnați la domiciliu. Tineri activi, transformați în inactivi, bătrîni de 60+ victimizați, marginalizați chiar de la prima Ordonanță Militară, cercei-streini dornici de imagine, „dornici să se reprofileze politic”, obsedați de statut exclusivist, sau, de ce nu, de construcție propagandistică preelectorală, amenință, alături de alți experți, din zborul elicopterelor militare, cu orice prilej, cu izolarea bătrînilor-seniori, închiderea lor în țarcuri, separarea de familie, cum erau odată leproșii, extinderea vîrstelor problemă pînă spre 40 de ani, apoi prelungirea, sine-die, a izolării, testarea exhaustivă, cu teste nepămîntene, pe bani mulți, a tuturor cetățenilor, chiar și a celor nou-născuți, sau care urmează să se nască, a celor recent decedați, sau recent divorțați, a celor aflați în curs de îmbolnăvire. Magazine închise, librării închise, reviste nescrise, presă scrisă absentă. Elevi izolați de școală. „Seniori”, protejați excesiv, la domiciliu forțat. Iarna circulația se rezolvă de către guvernanți, închizînd-o. Pandemia se rezolvă închizînd viața între pèreți. Pensiuni, hoteluri, stațiuni, litoral, toate închise, uitate ca și cum ar fi trecut ani, abandonate, cu cîini flămînzi și pisici vagaboande costelive în călduri, cu proprietari speriați de scadențele la bănci, speriați de teama că niciodată nu va fi ce a fost cîndva, cu investiții începute și, vai, niciodată finalizate, cu bălării necosite și gazon sălbăticit de secetă și soarele prea puternic de primăvară, litoral mizer, piste de formula unu pentru peturile și gunoaiele neadunate de astă-iarnă. Locuri abandonate de oameni, așa cum sînt și orașele, cu mașini fantomatice, acoperite de colbul adus de vînturi, de o parte și de alta a trotuarelor, circulație inexistentă, benzină și motorină, în ciuda noastră, din ce în ce mai ieftină, cafenele goale, cu mobilierul de terasă abandonat tocmai la început de primăvară. Locuri abandonate de oameni, de oameni ai locului, de oamenii ce nu au mai venit, nu au mai plecat, agenții de turism ce și-au pierdut obiectul muncii, speriate de, din ce în ce mai multe, renunțări la rezervări pentru concedii.

Statistica nefericii prezentată zilnic, la ore de maximă audiență și reluată obsesiv seară de seară, din oră în oră, încît somnul a devenit compulsiv, măcinat de traume psihice, de rememorări obsesivo-fobice ale vremurilor, nu demult apuse, cu coșmaruri trăite cu ochii deschiși. Statistică națională contestată constant, cu date statistice și valori absolute, laude și automulțumiri prezidențiale săptămînale, „încîntarea de sine”. Apoi valori medii ale îmbolnăvirilor și deceselor calculate aiuritor, care ne duc cu gîndul la, pe nedrept uitatul academician, fostul nostru profesor la disciplina „aplicarea metodelor matematice în științele sociale”, Grigore Moisil, care, referindu-se la modelele de calcul statistic, spunea: „Dacă pui o fesă pe o plită și cealaltă pe un bloc de gheață, media e bună, dar, în realitate, e vai de fundul tău”. Disciplină liber consimțită, apoi disciplină impusă de legi, decrete, ordonanțe, prin „organele” de ordine, care nu s-au dat în lături de la folosirea oricărui mijloc pentru disciplinarea indisciplinaților, „polițiști (care fiind n.n.), agresați, au fost obligați să folosească armamentul din dotare”. Dincolo de dramatismul prin care trec apărătorii ordinii, dincolo de realitatea îngrijorătoare, de inconștiența unora sau altora, de nevoia de ordine și spirit civic, de protecție a populației, hilarul nu poate fi evitat. Formulări „consacrate” de genul „armamentul din dotare”, sau cea folosită obsesiv de polițiști din toate colțurile țării în comunicarea oricărui tip de infracționalitate începute invariabil cu formularea „sub aspectul…”, ne duc spre o constatare a sărăciei vocabularului dragilor noștri polițiști, sau, de ce nu, la inocularea, încă din școală, a unor formulri „tipizate” de acest fel. A fost, posibil, și preluarea de la „cei bătrîni” a automatismelor verbale desuete, pleonastice, obsesive, hilare. Din ce în ce mai des, chiar de la începuturile pandemiei planetare, s-au indus aserțiuni, unele macabre, oricum triste, ce trebuie să ne pregătească apropiatul sau mai îndepărtatul sfîrșit biologic, generat, posibil, de pandemie, sau de bolile asociate, sau de toate la un loc. Instrumentalizarea morții a trecut de la nivelul teoretic, axiologic, la cel praxiologic, instrumentalizat, operaționalizat, fatalist și fatidic, implacabil. Mircea Eliade, în celebrele sale eseuri despre moarte, adunate postum în volumul „Arta de a muri” pot fi, pentru cei cu nervii buni, surse de înțelegere și accepatare a morții.

Moartea ca un act firesc, dar și ca absurdul prin excelență, și ca cel mai mare dușman al vieții. Războaiele, accidentele, mai ales cele rutiere, din vremea cînd mașinile încă mai circulau, la care acum se adaugă pandemia, sînt căile prin care moartea își face treaba ei. Ortodoxia, însă, proclamă biruința împotriva morții și ne îndeamnă la luptă cu moartea pentru prelungirea și conservarea vieții. Apropierea de biserică, de Dumnezeu, de împătășanie, menținerea vieții active în lumea concretă au fost redescoperite chiar de cei care-și atribuiau cu emfază și caraghios titlul de „liber-cugetători”. Migrație, emigrație, imigrație, sclavia secolului XXI, cu nimic mai prejos decît sclavia altor milenii sau decît cea de astăzi din Mauritania, Sudan, Haiti. Sclavi moderni, exportați din România pe plantațiile din Germania, Italia, Anglia, criza forței de muncă, jusitificabilă, deși exportăm în voie „brațe de muncă”, apoi creiere, profesii deficitare și costisitoare, pentru orice stat, atunci cînd trebuie să le pregătească pe banii lor, medici, informaticieni, programatori, proiectanți, arhitecți etc., toate justificate pentru că, pînă și America poate deveni ca noi, cu șomaj ridicat, spun experții, o țară din lumea a treia cu datorii imense. Și, atunci, noi, de ce ne-am permite să avem alte aspirații ? Ba, chiar mai mult, am devenit de mai bine de o lună „primitori” ai concetățenilor, foști sclavi pe piețele europene. Pe lîngă ei, a revenit toată lumea pestriță a infracționalității de toate felurile, atît cît a putut încăpea în codurile penale ale Europei, dar nu toți sînt din lumea sclaviei moderne, ci mulți din lumea aceea obscură și promiscuă a clanurilor, lume ticăloșită de viață și de „tradiții ancestrale”, din nefericire, nu tocmai creștine.

Exportatorii de sclavi, sub acoperirea fimelor de recrutare a forței de muncă, din ce în ce mai bogați din banii și din truda nevoiașilor abandonați voit de stat, sclavia mascată, ascunzîndu-se esența ei, toate dovedesc starea condiției umane a persoanelor care lucrează fără remunerație corespunzătoare muncii prestate și nu dispune de drepturi.

Se uită că sclavia modernă din zilele noastre, ai căror colți s-au arătat la noi chiar în zilele recent trecute, s-a transformat într-o stare totală de dependență politică, socială și economică în care este ținută o categorie socială, fiecare individ în parte. Au fost uitate, din prostie, sau voit, mișcările abolaționiste, opiniile progresiste începînd cu secolul al XVIII-lea, apoi revoluția engleză, revoluția de la 1789, chiar și cele mai apropiate din Țările Române de la mijlocul sec.al XIX-lea, cînd sclavia a fost abolită. Iată că acum a renăscut, în forme moderne, dar în conținut a rămas aceeași. Doar că acum, foloasele le iau stăpînii noștri europeni, sau de aiurea. Coeziunea socială, solidaritatea, incluziunea socială, integrarea socială, eglitatea de șanse, democrația, profesionalismul, triada politic-apolitic-tehnocrat, apoi alegerile libere, democratice, organizarea-reorganizarea administrativ-teritorială și instituțională, descentralizarea-autonomia, referendum-ul, rolul, funcțiile, necesitatea-oportunitatea, calitatea umană, factorii de eligibilitate, suveranitatea-globalismul, conceptele, ideile, speranțele, așteptările, iluziile pierdute, așteptate, pentru a ne mai minți/a fi mințiți un ciclu electoral. Agenția de rating Fitch ne menține ratingul de țară, dar ne amenință să nu majorăm nimic. Pensii, salarii etc. De parcă cineva s-ar încumeta, așa cum nu se încumetă nimeni să facă cele cîteva acte de justiție așteptate de tot norodul, din zona asigurărilor sociale, a asigurărilor sociale de sănătate, a șomajului. Pensii cuvenite, rezultate din contribuții, pensii speciale, rezultate din necontribuții, pensii asigurate din fondul de asigurări sociale, pensii speciale asigurate din banii de la sănătate, educație, cercetare, armată, ordine publică, dezvoltare comunitară, incluziune socială etc., pensii ocupaționale, pensii pentru limită de vîrstă și muncă depusă, pensii de invaliditate, pensii de urmaș, pensii pentru condiții speciale, șomaj tehnic pentru bugetari, telemuncă etc. Și cîte or mai fi. Fitch, ne atenționează „neaoș” că deficitul prognozat de ai noștri, de 7,7%, va fi, în realitate, de 8%. Expertul nostru din fruntea ministerului de resort ne asigură că plafonarea prețului medicamentelor, scutirea plății chiriilor și amînarea plății la serviciile de utilitate publică ne vor salva, așa că Fitch nu are decît să mai pună mîna pe carte și pe măsurile noastre de protecție financiară. Doar că prima, adică cea cu prețurile medicamentelor, nici vorbă să fi apărut pe vreo ordine de zi.

Descurajarea exporturilor de mărfuri ce asigură securitatea națională, evitarea crizei alimentare și aplicarea de măsuri dure, spun experții financiari, salvează ratingul de țară și, deci, ne mai putem împrumuta de la băncile de pe planetă. Pînă vom mai putea. Și, spun specialiștii, încă mai putem. Pentru că mai avem generațiile a doua și a treia de după noi, care, volens-nolens, vor plăti împrumuturile noastre de astăzi. Economia mondială scade cu 3% în 2020, noi cu 8,8%, SUA cu 5,9, zona euro cu 7,5%, iar Japonia cu 5,2 %. China este uitată, dar, „se știe sigur” că se află într-un plin proces de contracție economică. Pentru România se estimează o contracție de 5% a economiei și o creștere de 10% a șomajului. Cu alte cuvinte, vin vremuri interesante, complicate, cu suferințe ce, poate, ne fac să regretăm vremurile de acum, așa cum regretăm acum anii, lunile de dinainte de pandemie. Durata crizei, schimbarea comportamentului consumatorilor, ajustarea piețelor financiare, scăderea productivității muncii, scăderea încrederii consumatorilor de produse și servicii, volatilitatea materilor prime. Variabile imposibil de neglijat. Și, totuși, ne permitem „luxul” să le neglijăm.

Pandemia între „arta de a muri” și „arta de a trăi”. Cu siguranță, normalitatea va învinge. Au fost și vor fi victime, costuri, durere, abandon, suferință. Lumea se va remodela. Pe alte coordonate. Vom reînvăța să iubim, vom reînvăța arta de a trăi, artă pervers măcinată, pînă nu demult, de politic, de economic, de crize mai mult sau mai puțin induse și întreținute. Vom reînvăța speranța, vom reînvăța, din suferință, că moartea, atunci cînd va fi să fie, trebuie să ne găsească senini, încrezători, iubindu-ne. Chiar dacă…