Români la Mare, fără discriminări de șeslong și stele

Marea, astăzi, ca un acordeon de valuri, agitată ca o sârbă, ținând la distanță puzderia de piei goale venite la cura helio-marină. Un steag roșu dă importanță băieților atletici pe tricourile cărora scrie cu majuscule SALVAMAR. Ieri, când ochii de pisică ai mării, albaștri și nemișcați, îngăduiau o risipă de trupuri în apă, că n-aveai loc să dai din măini fără riscul de a șifona nasul altul înotător, salvamarii erau aproape invizibili. Azi sancționează orice cutezanță de a atinge apa. Ieri țipau pescărușii. Azi țipă fluierele gardienilor mării. M-am nimerit între cei amenințați cu o disperare care a adunat laolaltă trei fluiere corale. Am ieșit ud și tremurând, fiindcă vântul îți coase piei de găinâ pe spinare. Ieri am înotat și zăcut sub soarele ca o cratiță în clocot două ore. Azi am stat trei ore pe țărm. Bronzul meu de Sângeru ține loc de alifii. Duminică, pe la orele 4, după prânz, un bărbat, evident prima oară la soare în acest an, roșu ca sfecla, afișa un zîmbet atât de mulțumit încât n-am riscat să-i spun că peste noapte ar putea deveni clientul spitalului. A fost ultimul plecat de pe plajă, odată cu asfințitul. Păi dacă dai un ban să te bronzezi, o faci din prima zi!

Azi, marea pufăie din nări și răstoarnă val după val. E soare totuși. E și vânt din păcate. Privesc chipuri, oameni singuri, perechi. Perechi care par, stând împreună, desperecheate. O doamnă în costum de plajă clasic pozează doi bătrânei. Au marea în spate. Pozărița se dă un pas îndărăt, apoi îi mișcă pe cei doi prin gesturi repetate cu mâna mai spre stânga, mai spre partea ailaltă. N-am priceput de ce. Femeia din viitoarea poză își caută și ea un portret avantajos. Trage de o buză în sus, încercând un zâmbet. Iese un surîs schilodit. S-a dus naibii bruma de naturalețe. Femeia, care arăta normal, fără să fie frumoasă, va arăta în poză, sunt sigur, caricaturizată de o ambiție de a se arăta posterității îmbunătățită cu un ingredient actoricesc care-i scapă. Nu toți suntem Stela Popescu în știința de a juca un rol, iar cel mai dificil de mimat e al propriei noastre vieți.
Valuri și soare și vânt la mare, azi, într-o tochitură care nu se leagă. Fotografiez, mai departe, viața agitată care se vrea scăpată de conveniențe. O țigancă neagră ca murele pe care le arată, pieptoasă și decisă să văndă, trece la un pas de mine. Vrei mure? Vreau zic, dar am venit cu ale mele de acasă. Mă fulgeră cu frumoșii ei ochi care au văzut multe și au înțeles tot atâtea. O duduie , constant agitată pe rândul doi de șeslonguri, cum numeri dinspre mare spre hotel, țipă teatral la venirea unui val care a măturat mai sus țărmul. ”Mi-a udat chiloții”, se vaită ea pentru vecinătăți cât mai extinse, disperată de parcă un călător nevricos i l-ar fi aruncat pe geam pe Bubico. Mă uit și eu, ca toți din preajmă. Mi-a fost greu să disting chiloții uzi ai doamnei, pitiți sub forma unui șnur într-un popou simetric abundent. Nu arăta rău. Pictorul Șerfi, în atelierul căruia mi-am petrecut o parte din adolescență și studenție, spunea mereu că lui îi plac femeile mai ”gogonețe”. Sigur pe asta ar fi pictat-o și ar fi chemat-o cu repetiție pentru reluarea unei schițe. Oricum, doamna, care părea singură, a reușit să lege un dialog cu toată plaja.Ce simplu se dobîndește o notorietate!
Lume multă la mare. Duminică, plaja de la Mamaia nu îngăduia libertatea unui ban să cadă din cer neînghesuit. Azi vântul i-a trimis acasă pe weekendiști, păstrând încă nămet de plătitori de vacanțe cu săptămâna. Românul pare fericit. La un restaurant cu tavă, ca la cantina studenției mele, o pereche, ea subțire din cale afară, el burtos din cale afară, nici părinți, nici bunici, după vârstă, au câte patru ciorbe culese pe plasticul lunecător. Au trecut neimpresionați pe lăngă preparatele din carne și pește, iar deserturile i-au lăsat imuni la o salivare. Ce-or fi făcut cu atâtea ciorbe nu știu, găsindu-mă în trecere și neavând răbdare să văd ce fac mai departe? În fața hotelurilor de lux sunt limuzine de lux. Mai pe la margini remarc o familie care iese din Dacia veche, scuturînd o pătură pe care, evident, a dormit. Se poate merge la mare și așa. În tinerețe, când aveam rate la mobilă și automobil, mergeam cu cortul în care încăpeam eu, nevasta și doi copii. Marea ne primea pe toți, fără discriminări de șeslong și stele.