Cum aşa? Figuram ca poporul cel mai încântat că şi-a dobândit cetăţenie europeană, că alergăm doar cu buletinul în buzunar peste toate graniţele şi lucrăm unde avem chef. Adică oriunde, mai puţin în ţara-mumă, dar intru în alt subiect.
Cum am dat noi în judecată Europa? Păi o ţară e făcută din oameni, altfel ea e abstractă ca un cuvânt din dicţionar şi necuvântătoare ca un bolovan. Ea se exprimă prin oamenii aleşi în fruntea ei, prin voinţă democratică. Democraţia a fost obţinută prin opintelile generaţiilor precedente şi actuale. România a vorbit Europei prin Iorga şi Titulescu, prin Brâncuşi şi Eminescu, a încântat-o prin vioara lui Enescu. În perioadele în care cultura nu se făcea prin telefonul mobil şi televizor, minţile strălucite ale naţiei învăţau la Paris, Berlin sau Viena, de unde se întorceau acasă ca pionieri în medicină, deschizători de şcoală, unii heruvimi ai poeziei care cărau pe aripile lor ample polenul culturii şi civilizaţiei vestice. Cum să dăm în judecată continentul din care facem parte?
Păi l-am dat prin reprezentanţi, aşa cum prin sforţarea unor reprezentanţi am pătruns în Clubul select. Domnul Dragnea, identificat drept conducătorul în fapt al României – premier, nu din umbră, ci la vedere, şef de Cameră, líder al coaliţiei care conduce destinele patriei – a dat în judecată Europa care l-a nedreptăţit, întrebându-l dacă nu cumva a ciordit banii comunitari printr-o firmă privată care-i aparţine pe şest. Înţeleg că ăsta ar fi subiectul, subiect care acasă e pe cale de a fi înmormântat. Dacă cetăţeanul de rând Dragnea dădea în judecată nu Comisia Europeană, ci chiar pe Dumnezeu, era treaba lui şi dreptul lui. Era o chestiune care nu angaja România. Când presa lumii spune că şeful Parlamentului şi Guvernului român e în “procest” cu Bătrânul Continent, sună nasol, ca să mă exprim doct.
Când domnul Dragnea şi-a dat jos, prin moţiune de cenzură, propriul guvern, a fost o chestiune umoristică. A râs lumea de noi şi atâta tot. Acum e altceva. Dacă domnul Dragnea, figurând ca inculpat prin firma sau firmele lui mascate, care cică nu s-ar fi mulţumit cu banii bugetari, ci a mai şterpelit şi din fondurile comunitare, se simte nevinovat, făcea un pas îndărăt sau pe laterală şi, ca un haiduc, sau ca Robin Hood, că tot a fost un film zilele astea cu eroul englez, lupta cu universul întreg în nume propriu. Aşa, de pe grămada de jilţuri împărăteşti care-i stau sub popou, se cheamă că şi eu am dat în judecată Europa.
Eu nu-s supărat pe Europa. Niţel invidios sunt fiindcă, umblând prin ea, am găsit-o mai procopsită, fără muci la nas, cu şosele în care limuzinele se văd ca-n oglinzi veneţiene, cu probleme şi ea, dar la altă altitudine de discurs şi comportament. Una e să te baţi la uşa cortului, cu poalele în cap, pentru a-ţi nimici adversarul cu priveliştea dedesubturilor netunse şi alta e să te cerţi pentru întâietăţi la Louvre.
Mă angajez să-i sugerez domnului Dragnea, cu toate că mi-e profund antipatic, câteva nume de mari avocaţi europeni care pot pleda în instanţele lumii nu doar împotriva Uniunii Europene, ci chiar mai sus, dacă există un mai sus, dar ca persoană privată. Să nu se judece şi în numele meu. Ce-ar fi ca Donald Trump – comparaţia este cu totul forţată, recunosc – ar da în judecată NATO ca persoană privată, spunând că este o chestiune personală a lui, nu a Americii? Aşa-i că nu prea iese?! Să-şi dea demisia – Trump, nu Dragnea, că la noi nu s-a descoperit demisia – din funcţia de preşedinte al SUA şi pe urmă se judecă cu cine are chef.
Lucian Avramescu
P.S. Incidentul privat coincide cu preluarea „rotativă” a conducerii Clubului select de chiar România, ţara care are un singur şef, ceilalţi făcând figuraţie, în persoana domnului Dragnea!
