Românul Gheorghe poate fi neamț, elvețian sau japonez

O imagine nu-mi dă pace, prin insolitul ei. Președintele țării și o consilieră, cândva redactor AMPress, trăgeau, ca edecarii pe Volga, de niște saci cu peturi, mizerii lăsate de om în albia Argeșului, râu limpede cândva. Nu-mi era milă nici de președinte, nici de fosta mea subalternă, cu toate că nu erau într-o postură de invidiat, ci de România. Cum de am ajuns în halul ăsta? Nu mai sunt poiană, loc cu verdeață, pârâiaș, unde un dobitoc să nu-și abandoneze excrementele festinului lui de neam prost.

În copilăria mea era unul de la Sărățica, nițel năvleg, dar dornic să-și marcheze trecerea într-un mod care-l umplea de mândrie de sine –  făcea caca fix în mijlocul potecii, iar dacă pântecarița îl apuca pe deal, fugea să se sloboade în drumul ăl mai umblat. Era filosofia lui de viață.

Mă găseam, jurnalist, câteva zile în Germania Federală și dimineața găseam străzile din Munchen  spălate cu săpun. Am întrebat nemțoaica de mă însoțea, cum se face că în stația de autobuz nu e pe jos un chiștoc măcar de țigară. Simplu, mi-a zis, cui îi dă mâna să plătească optzeci de mărci amendă pentru un chiștoc? Sunt municipalități care au făcut amenzi și mai mari.

Întors acasă, în stație la Eva, pe Magheru, erau pe jos, preschimbând chiștoacele în mărci, cam zece Mercedesuri.

În Japonia, microbuzul cu ziariști, aflat într-o coloană oficială deshisă de președintele României, a oprit între două orașe pentru o pauză de fumat. Au fumat, cei care fumau că eu mă lăsasem, și japoneza care era cu noi ne-a rugat să urcăm fiindcă ratam vizita la o companie de automobile. Unul cam țăcănit de la Agerpres, care a făcut-o de oaie rău la curtea împăratului Japoniei, a mai tras o dată cu sete un fum și a urcat din mers, aruncând chiștocul afară.

Ne găseam într-un popas pe câmp, nu la Tokyo sau în sala de oaspeți a guvernului. Ei bine, femeia gazdă a spus un stop în limba ei șoferului, a coborât, mergând câțiva pași înapoi, a depistat chiștocul și, cerându-și parcă scuze, l-a împachetat în poșeta ei și a dat drumul călătoriei.

Sunt întâmplări mărunte dar care refuză să se șteargă din mintea mea.

Voi povesti o ultimă secvență care poate anula tot. Eram în Elveția, la un congres de ziariști. Duminica era liberă iar eu am depistat un nene Gheorghe din Târgoviște care recolta cu uriașa lui cisternă laptele din tot cantonul. M-a uluit invitându-mă să luăm o ciocolată de la un mic magazin lipit de stația inox unde era depus laptele, în baza unor cartele electronice. N-am văzut țipenie de om pe străzi, iar ușa magazinului era descuiată. A luat câteva dulciuri și a lăsat pe tejghea niști bani. N-am mărunt, dar patronul știe că duminica trec doar eu pe aici. Mâine îmi dă restul.

Măi nea Gheorghe, zic, matale ești român? Sunt, dar de opt ani mi-am depus dosarul să mă fac elvețian. Aici te verifică mereu, dacă n-ai trecut pe lângă zebra, dacă e praf pe rama de sus a tabloului din dormitor că vin și acasă, dacă… Casa din două camere a dâmbovițeanului era lună. Seara am ieșit amândoi la o bere și era un om fără cusur in lumea educată.

Poate fi românul neamț, elvețian sau japonez și la el acasă? Poate! Poate fi chiar român în România dacă are chef, sau dacă  legea îi dă peste dește.