Românul nu mai vrea să fie român?

poetul lucian avramescu 1

Vecinul meu de sat prahovean, Eugen Simion, a ținut un discurs în Academie, instituție a culților în cap pe care a condus-o de două ori, despre moartea satului românesc, abandonat, depopulat, despre plecarea a patru milioane de români în lume, cei mai mulți țărani. La un moment dat citează un sociolog căruia nu-i spune numele, dar spusele sunt profunde și dureroase:
”Românul, ce este românul astăzi? Este un cetățean care nu mai vrea să fie român” . Și adaugă academicianul din Chiojdeanca: ”Mi se pare profund…profund înfricoșătoare și, în același timp, profund realistă această definiție. Dacă te uiți la cei care pleacă, ei nu mai vor, în primul rând, să fie români, se leapădă de românitate. Ceea ce este un lucru foarte grav. Totdeauna ei își găsesc justificări să plece”.
Cărturarul vorbește, ca soluție, despre nevoia unui proiect de țară. Cine-l va face, întreb eu, fiindcă nici politica și nici Academia nu l-au fătat ca pe un ied umed care să alerge, imediat ieșit din pântecul caprei, vioi pe pajiște?
Eugen Simion are în satul lui de peste deal de Sângeru o casă. Am fost acum vreo doi ani în școala din satul în care s-a născut, academicianul scriitor fiind invitat de dăscălime și elevi. Academicianul m-a invitat, la rându-i, pe mine, să-i fiu alături, când obosește el de vorbit să vorbesc eu. A fost frumos. A dăruit și niște cărți școlii. Pe la casa lui, pe care o știu ( nu de când a refăcut-o), n-am trecut. De ce am mai fi făcut-o? E pustie, neîncălzită, ca satul românesc. După ce a apus mama lui, pe care o știu din prispa casei unde stătea ca-n icoană, cu o demnitate venită din istorii, unica lui fiică, Mihaela, crescută la București, își vede de cariera ei universitară și de cei doi copii. N-a plecat din România și este singurul lucru bun. Dar satul nu știu câte-i mai spune și cât timp mai are pentru el, cu toate că tatăl ei a făcut eforturi financiare să modernizeze locuința și dacă vin aici, când vin, au și apă și căldură și confort. Chiojdeanca lui Eugen Simion, singurul sat din România care a dat doi președinți de academie, ambii de pe aceeași uliță, mai are 1300 de locuitori. În ritmul în care ne mișcăm, va avea și mai puțini. Spun asta spre a-i întregi spusele, nu să-i aduc imputări.
Eu, ce am făcut și ce fac eu? Mi-am convins o sângereancă, mutată în Canada, Elena Costache (Lili, cum îi ziceam când era copilă) să nu-și mai vândă casa, având cumpărătorul la poartă. Fiica ei trăiește în Toronto, iar fiul în București. Poate un nepot se întoarce la Sângeru să dea jos firele de paianjen din odăi, cum a făcut ea acum, construind – la sugestia mea – o fântână în curte și o baie. Eu am reconstruit o casă a familiei, veche din vremea lui Carol I. Adun de aproape două decenii pietre cioplite de țărani din satele României, spre a demonstra că Brâncuși nu s-a născut din neant. Că avem o veche civilizație a pietrei, nu doar a lemnului și a porților din lemn, cele mai faimoase fiind cele maramureșene. Am revenit – cu toate că am două slujbe ziaristice și scriu la câteva ziare săptămânal sau zilnic – în sat. Minunea nesuferită a electronicii, care ține copiii cocoșați în ecranul telefonului, văduvindu-i de aer, curți și joacă, mi-a înlesnit prin laptop șansa de a scrie rapid și a trimite textul uneori la mii de kilometri distanță. România nu are – și Eugen Simion spune corect – un proiect durabil de țară. Negăsindu-l, m-am înhămat la unul făcut de mine. E durabil, fiind din piatră. Acum două zile m-a sunat – mă găseam la lansarea noii mele cărți – chiar din Chiojdeanca natală a academicianului, silvicultorul Preda, pe care-l știu. N-a plecat din sat, iar nevasta lui a deschis trei farmacii în Sângeru, Chiojdeanca și Apostolache. Vrea să vină cu 15 prieteni, cei mai mulți născuți în satul lui, dar plecați în București, să viziteze Muzeul Pietrei din Sângeru, de 1 Decembrie, Ziua Națională, și, dacă se poate, să bem și o veche palincă de prună cu care l-am cinstit ultima oară când a venit pe la mine. Se poate. Muzeul, chiar dacă nu mi-e mereu ușor, e deschis la orice oră, e tot fără taxă și cât voi trăi eu așa va fi. Eu sunt ghid, uneori ore în șir, povestind despre viața, istoria și sufletul fiecărei pietre. De ce o fac? Fiindcă simt că am pus nu o cărămidă, ci o piatră cu suflet la inexistentul proiect al păstrării satului românesc. Mi-e mai greu să găsesc țărani, dar, încet, încet, unii, câțiva, vor reveni, prin urmași măcar, la vatră.

Parteneri