Românul-tătar Evren Omer

Lucian Avramescu

Dispariția treptată a capitaliștilor autohtoni, biruiți în lupta cu șpăgile, cu fiscul, cu legislația potrivnică și stufoasă, cu justiția uneori, m-a făcut să caut personaje pentru o posibilă carte. Despre supraviețuitori. O carte despre specia rară, din ce în ce mai rară, pe cale de dispariție, ca dropiile și pelicanii, a acestor oameni încrezători, mulți dintre ei, în capitalism, dar care au fost învinși, dezamăgiți, dezgustați, cei mai mulți, dar unii au scăpat la liman. O carte care tinde să rămână fără eroi principali, dar eu mă încăpățânez să-i caut. Au mai rămas. Câțiva. Așa am scris despre capitalistul Paul din Ploiești, despre pescăria de vis dintre podgorii a lui Nelu Ciobanu și a familiei lui, despre producătorul de lapte de vacă, cu ferma lui Holstein, doctorul Mihai Petcu. Ei au reușit să stea deasupra valurilor, refuzând înecul și luptând din greu. Așa l-am găsit pe Evren Omer, român din Dobrogea, de naționalitate tătară. Este un om tânăr, de vârstă apropiată cu fiul meu Arin, și cam de aceeași talie, poate un pic mai înalt al meu. Am nimerit, anul trecut, la hotelul lui din Venus, unde am împlinit ritualul și jocul de-a vacanța la mare cu familia mea. Cea mică, Ana Luciana, a devenit rapid fan al piscinei de la Turquoise și al țărmului de la Turquoise și al înghețatei de la Turquoise. Și-a făcut rapid prietene și și-a perfectat înotul, care fusese relativ. Eu, comunicativ în general, am căutat prietenia unei cărți, dar reîntâlnirea cu gălăgiosul Adrian Eneche, pe care-l premiasem cândva ca puști la Baladele Dunării, mi-a adus pe lângă bucuria unui personaj de rară vitalitate și un jaf – confiscarea brumei de liniște la care râvneam. Prin el l-am cunoscut pe patronul hotelului Turquoise, unde locuiam, Evren Omer. Tatăl lui a deschis o firmă de transport după 89. Profitul ei, mult-puțin, a dus – pentru că familia e dedicată muncii, nu petrecerilor – la cumpărarea ruinei unui hotel pe care l-au modernizat cu grijă, bun gust și, firește, cheltuială. Tânărului Evren i-a revenit în răspundere acest hotel cu restaurant și tot ce ține de buna viețuire a turistului-stăpân, venit la mare. De ce am venit noi la Turquoise? Pentru că fiicei mele i-a plăcut numele, descoperit într-o reclamă, indicând o culoare și o reverie la țărm. Eu nu mă pricem la nuanțe de culori, dar numele sună exotic.
Suma de oameni care lucrează la Turquoise cuprinde, în punctele cheie, familia numeroasă, compusă din frați, cumnate, veri, a patronului. Toți sunt, din zori și până după miezul nopții, acolo unde trebuie. Sunt însoțiți de un zâmbet prietenos și o știință a rezolvării rapide a oricărei cerințe. Pe Evren nu l-am crezut patron, cu toate că ochiul meu îl percepea zilnic peste tot, în peisaj. Modest, integrat în lumea muncitoare a hotelui și restaurantului, putea fi orice și oricine, mai puțin boss. Ei bine, bossul are, la vârsta lui, o rară știință a psihologiei subtile, un bun simț înnăscut, o filosofie a lui de a face totul cu discreție. Hotelul e viu și curat, personalul negălăgios și amabil în oboseală. Cum se face asta domnule Evren?
Student fiind, am ajuns într-un sat de tătari, invitat de un bun prieten și coleg de grupă, aparținând acestei etnii care s-a integrat firesc, de-o veșnicie parcă, în sufletul acestei patrii. Era două noaptea, noi veneam cam lihniți de foame de la o practică la cules de fructe, iar mama lui, singura găsită într-o casă mică, de lut, ne-a omenit scoțând din oale și dulapuri ceea ce râvnea tinerețea noastră hămesită. Nu uit chipul acelei femei care se retrăsese într-un colț al odăii și de acolo privea mulțumită, cu dragoste, cum fiul ei și cu mine ne astâmpăram foamea. Evren face gesturi discrete către lucrătorii lui când i se pare că trebuie rezolvat ceva, apoi se retrage ca într-un ritual magic. Nu l-am auzit niciodată țipând la cineva, ordonând militărește, furios din nimic, cum se petrece adesea în mioritica noastră lume.
Din agoniseala de anul trecut, hotelul și-a mai anexat o bijuterie aproape de țărm, sub o ridicătură de mal, din ruina unei clădiri cu întrebuințare nedefinită. Acum e o splendoare integrată în ansamblul Turquoise. Cum se face? Biruind opreliști, dușmănii, investind și iar investind, punând stavilă risipei și poftei de a cheltui, boală a multor români, indiferent de etnie.
Dacă mergeți la mare – cu toate că sezonul e spre partea ultimă – nu ocoliți peisajul sufletesc de la Turquoise, din Venus. Reveniți acasă întremați psihic, nu doar fiindcă marea e alături, cu brizele și pescărușii ei, ci pentru că o familie de întreprinzători autohtoni, născuți pe acest țărm, a învățat niște reguli sau, cine știe, s-a născut cu ele.

Parteneri