AM Press Logo
Muzeul Pietrei

Săteni deschiși ca o carte frumoasă

Am urcat duminică pe o uliță a satului meu pe care n-am mai fost de ani. Trecând pe la poarta unuia dintre cei mai buni prieteni ai tatei, am bătut. Eram cu fiica, soția, doi buni amici din București, dornici să cumpere o casă veche la Sângeru. Prietenul tatei se cheamă Mihai, mai cu totul, Mihai Vișoiu și, timp de 44 de ani a vândut, într-un magazin al cooperației sătești, de toate. De lângă tejgheaua prăvăliei statului, fiindcă n-a fost magazinul lui, n-a lipsit niciodată privirea cumsecade și bonomia lui Mihai. Era marfa nevandabilă a unui suflet ales. Tata, Maximilian Avramescu, era merceolog. Dincolo de relațiile de slujbă, îi lega o vrednică și frumoasă bonomie, de parcă erau frați de cruce. Nu-i știu certându-se vreodată cu cineva sau între ei. Soția lui Mihai este Dorina, vecină de uliță în copilăria noastră comună, în Pălășești, nițel mai tânără ca soțul (face 71) . Au ieșit din casă pe rând, cu priviri întrebătoare, spre poarta unde erau buluciți, la o oră anapoda, niște necunoscuți. Au recunoscut-o pe Luciana, care i-a vizitat cu sorcova, de câteva ori. Apoi au zărit și barba mea albă, însoțind momentul cu exclamații care mi-au făcut plăcere. Mihai, cu excepția unui beteșug la mijloc (magazinul lui n-a fost niciodată încălzit și-și amintește cum îngheța, când dădea iarna cu mopul pe ciment, apa în urmă) e neschimbat, cu toate că mai are nițel și face 80. Dorina, poreclită și Doamna SMURD sau Mamanu, cadru medical mediu, singurul nelipsit din sat, ziua și noaptea, pe crivăț sau caniculă, săritoare la orice oră într-o comună care avea la un moment dat opt medici și după aceea niciunul, e, cum să zic, tot Dorina. Ne-am îmbrățișat toți și mi-am prezentat musafirii bucureșteni. Poftiți – fără dreptul de a ne opune- , în casă și a apărut rapid o țuică de prună veche, iar gospodina a prăjit, ea știe cum, un fel de scovergi care să îmblânzească țuica. De când o ai Mihai? Păi, își amintește el, avea Mitică patru ani (băiatul lor care trăiește acum la Cluj Napoca, dar și-a ridicat o frumoasă casă cu etaj și-n curtea în care a copilărit). Țineam țuica de prună în damigene pitite în dulapul cu haine. Fiscul ți-o putea confisca, iar controalele veneau la beci sau la magazie. Nu le trecea prin cap că poate să țină cineva țuica între palton și rochia nevestei. Facem socoteala, dacă Mitică are acum 49 de ani – La mulți ani! – înseamnă că țuica de prună, care a căpătat o catifelare rară, a împlinit și ea 45.
Depănăm amintiri, rămași noi trei în dialog, cei care am trăit anii aceia aici. Între timp sună Iosefina (Iosi), fiica de la Ploiești. După un timp, sună Mitică, de la Cluj, care-și vede părinții în curte de pe telefonul mobil. Rar o familie mai unită, mai frumoasă în legăturile care nu s-au rupt, n-au suferit îndepărtări, fisuri, frigul care acompaniază distanțele. Dorina rulează poze pe ecranul unui telefon modern primit de la copii. Ne spune de unde i se trage numele Mamanu, povestesc și eu ceva asemănător despre Ituța, mama căreia am vrut să-i spun mămicuța, când eram o loază, dar am nimerit Ituța și toți i-au zis astfel toată viața. Mamanu spune nume de alint pentru nepoți. Le știe fiecăruia data de naștere, clipa când au ciripit primul cuvânt, splendori ale firii de copii. Unii-s mai mari. Ni-i arată pe toți, răsfoind parcă o carte-album. Uite, zice, asta-i floarea pe care au avut-o pe masă la Cluj. Ochii ei sărută fiecare poză în parte. Eu care nu suport telefoanele sensibile la deșt, încerc, în premieră, descoperirea unei utilități cu suflet. Mihai, descendent dintr-o femilie de țărani înstăriți, porecliți chiaburi, a făcut armata la un batalion disciplinar la Aiud, pentru vina de a se trage din oameni harnici. Ei și deținuții lucrau la o cale ferată. Pe sub pușcăria politică trecea un fir de apă, Aiudel. Pe acolo erau scoși morții zilnici, în saci care lunecau pe apă, noaptea. Acolo a murit – îmi spune Mihai Vișoiu – nea Mihai Cenușă. E cel despre care eu am scris și care avea o povarnă de țuică. Înjurase de Răsărit și nu de Apus, în vremea lui Stalin. Discuțiile merg în paralel. Femeile și Luciana continuă să se bucure de pozele Dorinei, cele care comprimă viața ei de bunică încă utilă satului bolnav mereu. Eu, cu Mihai, ne întristăm de trecutul tragic. Ne regăsim toți în evocarea familiei Vișoiu, cu nepoți frumoși care merg pe drumurile drepte, uneori nepavate și întortocheate, ale patriei. Oameni care țin, pe umerii lor vârstnici și pe umerii tineri ai copiilor, viața satului. O familie – cu Mihai sunt rudă îndepărtată prin mama – ca o carte pe care o deschizi cu drag.

Powered by VA Labs
© 1991- 2024 Agenția de Presă A.M. Press. Toate drepturile rezervate!