Ești departe, știu,
Între noi stă înghesuită, ca într-un tramvai aglomerat, o foarte mare distanță
Dar nimic nu ne împiedică să încercăm.
Iată, migălos, eu îmi prepar cafeaua
Și o ceașcă am pus la fiert în ibric pentru tine.
În Bucureștii Noi cartierul nu s-a trezit
Doar un câine își ceartă stăpânul cu două etaje mai sus
Nu mai țin minte câți ani ai
Dar, ca de obicei, ești frumoasă
Fiindcă toate femeile de pe pământ sunt frumoase.
Ai ochii negri sau verzi sau căprui ca nisipul.
Cum să fie ochii, te miri, căprui ca nisipul?
Și apoi, îmi amintești, că noi nu ne-am văzut niciodată!
Păi tocmai asta e
Ești prietena mea pe care n-am văzut-o niciodată
Așa-i că te doare puțin
Neîntrerupta noastră depărtare?
S-o scurtăm în zorii aceștia.
La mine zorii sunt cafenii ca o tabachere cu tutun
La tine cum se arată, în Drumul Taberei
Sau în Insulele Malvine
Sau în Madagascar?
Poate acolo dimineața s-a terminat
Dar fă un exercițiu de imaginație,
Fă să fie dimineață și la tine,
Întrerupe-ți lucrul câteva minute
Pentru aromata cafea pe care tocmai am turnat-o în cești
Și hai să ne spunem nimicuri
Despre tristețe și despre dragoste, despre apusul de soare pe țărm.
Cum să vorbim despre apus în zori?
Simplu, tu-mi povestești un apus
Eu îți desenez alt apus
Apoi în final ne ghicim, unul altuia în zaț,
Iată, desenul tău se arată luminos ca o pajiște cu iezi
Al meu e violet ca un strugure
Din care nu mușcă nimeni fiindcă a crescut în vârful unui copac
Cum să se cocoațe cineva într-un asemenea arbore?
Iată, au început să se miște siluete pe trotuar
La tine cum e?
Ce mai faci cu meseria de a trăi?
Cum o mai duci cu respirația, cu fericirea,
Ești la fel
Așa cum nu te-am întâlnit niciodată
Sau îmi faci surpriza de a te găsi altfel?
Așa e că ne-a prins bine acest dialog?
Mâine aștept invitația ta
Voi veni negreșit, indiferent de continentul pe care respiri,
Îți doresc ca ochii tăi azi să nu întâlnească lacrima.
30 iunie, București