Scrisoare deschisă către Dumnezeu

      lucian-avramescuUn cântăreț, autodeclarat compozitor, îi trimite, fără plic, o scrisoare lui Klaus Johannis în care îl face albie de porci. Președintele merita mototolit pentru altele, nu pentru subiectul subțire ales de cântăreț. Scrisoarea pute a făcătură cu scremeri de intermitență a gangului. Pe internet circulă, ca furnicile pe mușuroi, ”scrisorile deschise”. Când vrei să nu-i spui nimic unuia, poreclit ca-n Caragiale, ”andrisant”, ci celorlalți, curioși ca niște țațe care se uită prin gard să vadă dacă umblă vecinul Gheorghe fără izmene prin bătătură, îi trimiți o epistolă deschisă. Lumea internetului, deasă și mare, se înghesuie să vadă. O colegă, pasionată de statistici, mi-a dat un tabel, făcut de ea, cu accesări la diverse știri, articole, analize, bârfe. Ei bine, scrisoarea deschisă bate – cu cât e adresată mai înalt – poza nudă a unui star, un accident cu o mie de morți, buletinul meteorologic și rețeta de vindecat gâlcile cu compresă de varză. Spulberă, ca interes, tot. Ai un site care merge încet sau îți este înfrânat de cineva, cu un interes invizibil, bagă o scrisoare deschisă. Porcăiește fără împăturire și lipici, ingrediente trebuitoare poștei care era protejată cândva prin lege de ”violul corespondenței”, premierul în exerciț, șeful Casei Albe de la București și, dacă andrisantul e prea mărunt, trimite o scrisoare deschisă lui Dumnezeu. Trage-l de barbă, scoate-i un ochi din poza divinității, lăsându-l chior. Dacă tot nu-ți iese, scuipă-l pe Cel de Sus. O beizadea, fiul unor ifose de prin Vaslui parcă, se ”pișa prelung” (e un citat dintr-un vechi roman oniric al lui Dumitru Țepeneag) pe soclul unei cruci înfățișând răstignirea. Și-a pus un coleg de etnobotanice să-l filmeze și, speriat că gestul lui ar putea trece neobservat, l-a postat pe internet. E tot un fel de ”scrisoare deschisă”.

  Conul Ion Luca Caragiale, în faimoasa lui ”O scrisoare pierdută”, pe toată durata piesei nu desface epistola de amor, nici când e pierdută a doua oară, nici când e regăsită în cusătura de la ”căpșală”. La noi, în zilele noastre, toate scrisorile umblă deschise, ca un șliț de pantaloni prin care un bețiv și-a eliminat ultimele cinci beri băute azi și consideră nesemnificativ gestul de a băga la loc robinetul rămas atârnat.

     Scrisoarea deschisă, da, a devenit forma care legiferează, parlamentar, o impudoare a vremurilor de democrație descheiată la toți nasturii. Pierdută într-o încăierare politică în vremea lui Caragiale, scrisoarea zilelor noastre pleacă nu spre andrisant, ci spre cine s-o nimeri, cu șlițul întotdeauna desfăcut. Așa, ca să nu mai existe secrete.