,,Sunt tot ce am scris de-a lungul vieții’’, mărturisea odată profesorul Septimiu Chelcea, iar, după ce i-am cetit din scoarță în scoarță noua sa carte- care se intitulează cu mult tâlc:,,Așa a fost? Așa îmi aduc aminte. 1945-2015’, apărută la Editura Universității,,Alexandru Ioan Cuza’’, Iași-, nu pot decât să îi dau dreptate. Carte în a cărei Introducere citim această mărturisire:,,Ajuns la un pas de<<Stația Terminus>>, îmi caut și eu trecutul ,vreau să găsesc<<amănuntul biografic>>, acea întâmplare care m-a marcat.’’ Pentru a-și motiva temeiul demersului din perspectiva psihosociologiei, disciplina căreia i s-a consacrat și care l-a consacrat:,,Identitatea psihosocială rezultă din intersectarea eredității biologice și sociale cu istoriași cu amănuntul biografic care ne face să avem destin.’’
Iată o motivare care mă trimite cu gândul la o altă observație a profesorului Septimiu Chelcea, prin care răspundea unei butade clasicizate printr-o ostentativă iterație., devenit, apoi, din loc comun , prejudecată ,, Cine cu sine nu se împacă se face psiholog, cine cu societatea nu se împacă se face sociolog’’- așa sună butada, iar Septimiu Chelcea îi dă replica:. ,,Sunt psihosociolog , nici cu mine însumi am încercat să mă autodepășesc, nu m-am împăcat nici cu societatea în care am trăit și încă mai trăiesc; am vrut și doresc să fie mai umană.’’
Am insistat, asupra acestei precizări de termeni pentru că noua carte a prietenului(sau, după caz, a ne-prietenului)Septimiu Chelcea nu este doar o carte de amintiri, plină de multe amănunte lămuritoare despre o vreme și despre niște vremuri, cât, mai ales, un excelent exercițiu de analiză și de autoanaliză. Un exercițiu în care autorul este, simultan, obiect și subiect al analizei psihosociologice. Vreau să spun că este un admirabil gest cultural de obiectivare, a naratorului și a analistului, de detașare de dureroase experiențe de viață care l-au marcat dar nu l-au și otrăvit. Experiențe greu de uitat care, însă, nu i-au inoculat veninul intoleranței politice și al radicalismului neo-dogmatic care au erupt în cascadă imediat după căderea regimului politic monopartid.
Spun toate acestea dată fiind împrejurarea că, așa după cum bine observă Mihai Dinu Gheorghiu în postfața cărții, există pe traiectoria destinului lui Septimiu Chelcea anumite momente care, puse în oglindă cu traiectoria vieții tatălui său, eminentul cărturar Ion Chelcea și fiu, relevă dureroase similitudini. Astfel, Ion Chelcea, doctor în filozofie, primul etnograf român care și-a luat titlul de doctor aici, în țară, va fi supus unor îndârjite și cinice persecuții încă în perioada prolet- kultismului, fiindu-i foarte târziu (și aș spune,încă incomplet) recunoscute meritele. La rândul său, Septimiu, a plătit cu multe nedreptăți onoarea sufletească de a fi fiul unui asemenea părinte. De pildă, criteriile politice ale dogmatismului stalinist- a se citi:,,originea socială nesănătoasă’’- îl vor împiedica, câțiva ani la rând, să dea examen de admitere la o facultate de științe sociale, pentru ca, după desființarea Academiei ,,Ștefan Gheorghiu’’, el va fi pus pe liber și se va vedea nevoit să lucreze într-o instituție militară, revenind, însă, ceva mai târziu în viața universitară.
Am insistat asupra acestor similitudini traumatizante, efecte ale unor ,,condiționări politice’’, mai vechi și mai noi, înregistrate pe parcursul carierelor universitare și științifice cărora le-au fost ținte personalități reprezentative ale culturii noastre, vroind , în acest fel, să pun în lumină o trăsătură esențială a cercetătorului dar și a omului, Septimiu Chelcea. Mă gândesc anume la puterea de a se detașa de eveniment și, în acest fel, de judeca și stabili, cu rigoarea unei analize științifice corecte: ,,ce e viu și ce e mort’’ în totul istoriei unor instituții și ale unor colectivități.
Așa se face dacă rememorând anii studenției , iar apoi pe cei ai carierei universitare, Septimiu Chelcea va ști să discearnă, cu dreaptă măsură, ceea ce a fost și cât a fost bun, dar, deopotrivă, ceea ce trebuie sancționat, moralmente vorbind, din aceste experiențe. De aceea, cred că unul dintre meritele de căpătâi ale acestei cărți rămâne buna credință și fina intuiție cu care autorul schițează portretele unor personalități cu care drumurile sale s-au întâlnit sau, câteodată, s-au confruntat nu chiar în termenii cei mai amiabili cu putință Rămân în această galerie :Paul Popescu- Neveanu, Traian Herseni, Vasile Pavelcu sau Miron Constantinescu, la care aș adăuga și portretele pertinente pe care le face autorul lui Ion Iordăchel, Gh. Al Cazan și Petru Berar. Fapt demn de menționat cu atât mai mult cu cât , după cum bine se cunoaște, în anumite cazuri, imaginea publică a unora dintre cei menționați a fost grav denaturată de prejudecăți sau de vendete marcat ideologice și politicianiste.
Aceeași dreaptă măsură va aplica psihosociologul Septimiu Chelcea și atunci când va analiza evenimentele din decembrie 1989, cât și schimbările radicale pe care le-au cunoscut învățământul universitar și cercetarea științifică, îndeosebi din sfera <>. Nici nu trebuie să ne fie de mirare dacă una dintre temele de cercetare pe care Septimiu Chelcea le-a propus la Institutul de Psihologie, în noua sa formulă de după reînființarea sa, în 1990, sub directoratul lui Paul Popescu Neveanu, a fost schimbarea opiniilor și atitudinilor politice după decembrie 1989. Temă de cercetare pe care i-aș sugera, cu toată seriozitatea, să o reia, din când în când, nu de alta dar nici nu bănuim cu ce surprize ne vom alege…
Sunt, de bună seamă, foarte multe analize remarcabile în această nouă carte a profesorului Septimiu Chelcea, dar m-am oprit asupra acestui segment problematic cu intenția asumată de a pune în evidență valoarea sa de exemplu. Exemplu în ordinea de analiză a științei psihosociologiei și, în egală măsură, sub specia semnificație sale morale aparte. Spun acest lucru pornind de la împrejurarea că, deși prin traiectoria sa sinuoasă , marcată de nedreptăți de natură politică, Septimiu Chelcea ar fi fost cât se poate de îndreptățit să ceară mai știu eu ce recompense, el nu face din asta cap de acuzare și nici temei pentru nihilism cu pretenții de vendetă justițiară. Nihilism ale cărui efecte devastatoare și atât de păgubitoare le resimțim, până la urmă, noi toți și căruia, după cum el însuși a mărturisit din capul locului, profesorul Septimiu Chelcea îi opune această lecție de corectă evaluare și de construcție durabilă, încurajatoare. Motiv în plus pentru a susține fericita sintagmă a lui Mihai Dinu Gheorghiu: Profesoratul , ca profesie și ca mod de viață.’’
Aceste certe calități putând, de altfel, să dea consistență și credibilitate secțiunii pe care profesorul Septimiu Chelcea o consacră unor foști studenți ai săi, astăzi, ei înșiși, personalități ale lumii noastre științifice și universitare. Gest care poate, cred, primi o aparte încărcătură de semnificații dacă îl raportăm la faptul că, în aceste zile, se împlinesc 50 de ani de la reinstituționalizarea învățământului sociologic din România, în sistemul căruia Septimiu Chelcea, împreună cu alți doi eminenți colegi ai săi de generație, Adrian Neculau și Petru Iluț,, ocupă un loc proeminent. ,,Nu sunt foarte sigur că lucrurile despre care am povestit s-au întâmplat chiar așa, cu precizie matematică – scrie Septimiu Chelcea la încheierea cărții-, că replicile personajelor invocate le-am reprodus cu exactitate, cuvânt cu cuvânt..’’ ,,Memoria este subiectivă’’- mai adaugă el, spre a conchide:,,Pot să jur însă că ceea ce am scris salvo errore et omissione am scris cu bună credință, fără a încerca să –mi poleiesc trecutul, fără să urmăresc ponegrirea sau caricaturizarea cuiva, fără să mă opintesc să ridic statui trecutului sau prezentului. Am vrut să fiu un cronicar onest.’’ Punând punct cu întrebarea:,, Am reușit oare?’’
Cred și sper foarte sincer că, din cele ce le-am scris aici, am reușit să vă conving că singurul răspuns cinstit și corect nu poate fi decât: DA!