Șerban Cionoff: SIMONA A CÂŞTIGAT CEL MAI RÂVNIT TROFEU!

 

Nu sunt, mărturisesc, un fan împătimit al tenisului şi, de aceea, mă feresc să îmi dau cu presupusul atunci când vine vorba despre acest sport nobil care,de-a lungul anilor, a adus României atâtea şi atâtea motive de satisfacţie şi de mândrie. Mi se pare chiar o crasă lipsă de respect faţă de minunatele performanţe pe care, cu trudă şi cu har, le-au obţinut Ilie Năstase, Ion Ţiriac, Virgina Ruzici sau Florenţa Mihai ca, acum, să mă bag şi eu în seamă, doar aşa, că să vorbim discuţii…
De aceea, am preferat să aştept cu încredere meciul de aseară al Simonei Halep. Am scris, chiar, în acest ospitalier colţ de pagină, un text în care, luând ca argument(şi) performanţa admirabilei copile, am vrut să îi dau o replică unui anumit europarlamentar britanic, foarte sclifosit de felul său, atunci când vine vorba despre România şi despre români. Iar, prin el, altora de teapa lor funciar străină adevăratului spirit european democratic şi modern.
De ce nu aş spune-o? Valul de simpatie, de încredere şi de solidaritate cu care Simona Halep a fost înconjurată şi încurajată în aceste zile m-a bucurat şi m-a întărit în ideea că noi, românii, nu suntem nicidecum o naţiune de „mâna a doua sau treia”, aşa după cum s-au căznit şi,încă, se mai căznesc să ne eticheteze niscai veleitari globalo-super-statali. Din păcate, folosindu-se şi de niscai conaţionali de-ai noştri, din tagma celor numai buni să ateste că nu degeaba, aici, şi-a scris Grigore Alexandrescu fabula sa despre toporul şi pădurea.
Nu mi se pare, atunci, deloc întâmplător faptul că, dintre aceste mesaje scrise cu suflet şi cu sinceritate pentru a ne susţine Fata-Minune a tenisului european şi, cu siguranţă, nu numai, au lipsit câteva vorbe (măcar vorbe dacă nu gânduri!) venite din partea unor feţe grele ale auto-proclamatei elite spirituale. Ştiţi la cine mă refer, nu-i aşa? Mă refer la împrejurarea că, tocmai pe când, sub mandatul premierului Adrian Năstase, România îşi negocia, temeinic şi riguros, admiterea în Uniunea Europeană, s-au găsit nişte colportori de idei veştejite înainte de a se fi născut şi care scriau cum că noţiunea însăşi de Interes Naţional este, măre Doamne!, nu doar depăşită ci chiar, ţineţi-vă bine!,nocivă şi dăunătoare cursului modern al României. În zelul lor libidinos şi slugarnic, aceşti violatori de pix şi de cuvinte puneau un otrăvit semn de egalitate între patriotism, ca sentimentul legitim şi firesc –pe de o parte şi naţionalismul agresiv şi intolerant- pe de altă parte.
Că avem DE CE şi PENTRU CE să fim mândri de identitatea noastră naţională şi de apartenenţa noastră, nu doar geografică, la marea familie europeană ne-a demonstrat-o, cu abnegaţie şi cu sinceritate, şi Simona Halep. Iar urările, felicitările şi gândurile bune pe care i le-au transmis atât înainte cât şi după finala de pe Roland Garros mari personalităţi ale sportului nu au făcut decât să mă întărească în ideea că, deşi a pierdut finala, Simona Halep a câştigat cel mai preţios trofeu: acela de a fi un simbol şi un emisar al curajului, abnegaţiei şi al efortului creator- adevăratele trăsături distinctive ale ethosului românesc.
Trofeu care-atenţie mărită!- nu poate fi disputat pe nici o arenă şi, mai ales, nu poate fi mişmăşit de niscai arbitri dubioşi.
Nu aş putea să închei aceste modeste adnotări fără a-mi exprima categorica despărţire faţă de cei care au folosit solidaritatea şi încurajările exprimate de personalităţi publice şi mijloace media cu şi pentru Simona Halep drept un meschin pretext pentru a-şi manifesta resentimentele politicianiste sau chiar frustrările personale.
Aşa încât, în ceea ce îi priveşte pe schimonosiţii intoleranţi cu ţâfnă ai xenofobiei patologice, ca şi pe trepăduşii lor autohtoni, eu zic să nu dispere. Deocamdată…
Mai ştii? Poate îşi face rost, Simona noastră, de un microscop şi, la o adică, să le observe, amuzată şi senină, foşgăiala sterilă.
Şerban CIONOFF