Șobolanii

                                 La București, zidul care desparte priveliștea curții mele de Baia Grivița,lucian-avramescu era parcurs seara de o coloană de șobolani. Mergeau unul după celălalt, ca la paradă, într-o rigoare fără cusur, și coborau povârnișul unei curți megieșe. De unde veneau și care era scopul acestei deplasări organizate pe muchia dreaptă a zidului n-am aflat decât după ce, investigând cu pasul, am descoperit o gaură care ducea în depozitul alimentar al unei cofetării de pe strada paralelă. Am atenționat șeful comerțului cu prăjituri asupra descoperirii care-l privea. N-a făcut nimic. Am astupat eu intrarea cu un pietroi. În seara următoare, șobolanii decupaseră alte trei intrări spre abundența de fondante și sarailii. Apoi au dispărut instantaneu. Să fi făcut diabet? Nu cred. Șobolanii nu fac niciodată o astfel de boală a îndestulării cu zaharicale. Am rămas cu convingerea că ei au o viață cu totul independentă și, în general, fac ce au chef. Am înțeles, documentându-mă atunci asupra subiectului, că în București, unde viețuiau deasupra două milioane de oameni, în subterane, hrănindu-se din belșugul sau sărăcia supraterane, trăiesc circa 20 de milioane de șobolani. Fiecare cetățean era dijmuit de zece șoareci mari. Nu știu o statistică la zi. Poate că șobolanii au dispărut, cum au dispărut în acea seară de pe șoseaua zidului ce dădea spre baia publică.

Azi, întorcându-mă la Sângeru după câteva zile de  absență, am constatat amărât dispariția a trei pui de porumbei moțați, primii din acest an, hrăniți în volieră de perechile de părinți. Persoana însărcinată cu îngrijirea lighioanelor curții mele mi-a spus că au năpădit șobolanii. Cum așa? Vin noaptea, peste zid, mănâncă grâul și porumbul porumbeilor. Apoi au mâncat puii. M-am mirat că vasele cu cereale ale păsărilor erau umplute proaspăt, sub seară. De ce le dai să mănânce seara? Păsările, inclusiv găinile, dorm pe strapontinele lor de lemn, iar noaptea rod doar șobolanii! De ce-i hrănești? Nu știa. Făcea treaba asta că așa era el învățat. Să dea hrană, aproape abulic, șobolanilor.

Distribuie prietenilor

Mi-am amintit nepăsarea cofetarului de la București, avertizat că-l pradă șobolanii. Șobolanii nu prea erau în sate. Ei caută vaduri mai ample, iar orașul mare este perfect pentru viața lor de rozătoare ale întunericului.

N-aș fi notat aceste detalii dacă, deschizând o scrisoare primită în absență, de la un pensionar bucureștean pe care-l știu de ani, nu găseam întrânsa o referire la șobolani. ”Ne-au năpădit șobolanii, domnule Avramescu. Rod tot, nu iartă nimic. În pușcărie ne furau și bucata de pâine mucedă pe care o primeam în celulă. Acum fură tot. Au furat țara”. Bătrânul, fost deținut politic, prieten cu Corneliu Coposu, recurge, pentru comunicare, tot la clasica epistolă. E limpede că nu la șobolanii care rod cofetăria și-mi fură mie puii de porumbel se referă luptătorul pentru democrație, ci la alți șobolani. De ce nu-i stârpește nimeni? Pentru că ne-am învățat cu ei. Dacă dispar un timp, îi alegem și aducem înapoi, pe aceiași sau pe alții. Șobolanii ne fac trebuință.