Socialiștii români, transportați de revoluție, cu scaune și birouri cu tot, în capitalism, unde prosperitatea lor a cunoscut amplitudini amețitoare, au o singură grijă. Ea e paralelă cu discursul: să nu li se ia averile. Daca-i calci pe discurs, polemizează la infinit despre popor și oftează la trebuințele națiunii pe care nu le-au împlinit decât parțial, spre deosebire de adversarii politici care nu le-au împlinit deloc. Domnul Dragnea a ordonat ca nimeni dintre social-democrații care alcătuiesc, sub comanda sa unică, Parlamentul, Guvernul, instituțiile cu obiect de activitate și cele fără, fiscul, regiile autonome și loteria de stat, să nu părăsească Bucureștii. Poporul poate pleca în vacanță. Noi, niciodată!
Mă găsesc de câteva zile la mare, nerezistând ordinelor camuflate în rugăminți ale fiicei mele mezine, care a învățat anul trecut să înoate și acum dorește prilejul unei perfecționări în stilul brotac. Litoralul românesc, văduv de politicienii domnului Dragnea, care se prăjesc pe Coastele de Azur ale altor mări, este un furnicar înțepenit sub soarele care frige. Apa în schimb e de congelator, în proximitatea înghețului. În zori m-am plimbat, cum fac de obicei, desculț, pe țărm, singur cu pescărușii, niște corcituri de gâște domesticite, frumoși în simplitate, acomodați cu omul căruia îi fură din sacoșă biscuitul uitat la vedere. Scoicile, scoase la țărm de valurile puține, etalează simetrii pe care nu le atinge niciodată genialitatea de croitorese a caselor îngâmfate de modă. Nisipul e unic și poate fi invidiat de stâncăriile țărmurilor grecești sau italiene, turcești sau malteze. Mângâie, cu delicatețea lor de mălai, talpa și comunică un frison pe care îl interpretează țurloaiele, scăpate din închisoarea nădragilor cu mânecă lungă. Pășind eu pe lângă ciupercile de papură, sub care la ora asta nu e nimeni, observ din dreapta, croit să-mi taie calea, un bărbat cu alură stranie, de vârstă greu de aproximat, nedefinit în expresie. S-a oprit la doi pași de mine și mi-a arătat, din direcția din care venea, peste reclamele exclusiv englezești și puzderia de nume exotice, din care au căzut definitiv nume ca prăvălie, terasă, cărciumă, de un autohtonism care nu mai cadrează la fason, un hotel. Al cui e ăsta? Vocea lui era tulbure, iar așteptarea răspunsului, înfrigurată. Al lui Mazăre, zic, fără ezitare. Știam, din anii trecuți că, de la peștii din lacul Siutghiol, până la anafura din biserici, totul e, direct sau indirect, al lui Mazăre. Portul și ce-a mai rămas, m-a lămurit un alt constănțean, aparțin fratelui Băsesc, cel de la pârnaie. Alți proprietari nu se cunosc. Al lui Mazăre e, zic, jumătate în bășcălie. Dar de ce vrei să afli? S-a răsucit pe călcâie bombănind. ”Și ăsta tot al lui Mazăre, iar eu n-am …” N-am înțeles ce n-are, vocea lui s-a dus în nisip, dar după port nu părea să aibă averea unui socialist, ci reprezenta mai degrabă suportul ideologic, materia primă a doctrinei.
Plaja stratifică spre prânz, ierarhii. Ies, târziu, din hotelurile de 5 stele, la orele la care medicii recomandă plecarea acasă, proprietarii limuzinelor de lux, cucoanele cu accesorii care costă cât o jumătate de apartament. Aristocrația plajei locuiește zone mai închise, cu pălăria umbrelelor dintr-o stofă mai acătării. Ieri am schimbat un salut acompaniat de zâmbet, din cele care camuflează sinceritatea înjurăturii, cu un domn politic eșuat la Marea Neagră. Stau puțin, zice. Avem treburi la Capitală! Și arată în sus, muncit de-o răspundere. Șoferul, care trăsese în soarele de neevitat al parcării, mașina de culoarea stofei de ginerică, lucioasă și închisă la ten, era și azi în limuzină, așteptându-și stăpânul care, bag samă, n-a mai plecat. Omul volanului, cu salariu de la stat, la cravată, anexă necesară la o glorie și un prestigiu politic, n-a avut îngăduința unei scalde pentru răcorire. Argații trebuie să-și știe locul, să muncească, așa cum muncim și noi, altfel ți se suie în cap.

P.S.

Aflu că domnul Mazăre, despre care tocmai vorbirăm, a fost lovit de justiția statului social-democrat, cu o pedeapsă cumplită de patru ani cu suspendare. Credeam că pedepsele cu suspendare (un fel de încarcerare în aer liber) se aplică pentru trei luni de pârnaie, o juma de an cel mult, să rămână ceva  în catastife, în timp ce omul, după ce a ispășit la domiciliu, lângă servitori și nevastă (și ăsta un alt tip de pușcărie), poate pleca în Brazilia, să zicem, să-și împuțineze averea cu mulatrele. Pe când o condamnare, pe viață, cu suspendare, pentru corupție soldată cu asasinarea economiei naționale?