Spre Crematoriu, prietenul meu Adrian Enescu

Nu te pot însoți, Adrian. Nu-mi plac înmormântările. Nici tu nu mergeai la înmormântări, considerându-le o pierdere de vreme. Era un mod de a-ți piti o sensibilitate de care te-ai străduit mereu să te dezici. Ai lăsat Adinei sarcina de a te face scrum, la Crematoriu, pentru a scăpa mai iute de inutilitatea unui cadavru. Mă enervai uneori cu un fel de cinism aplicabil tuturor.
Ai venit la mine brusc, prin anii 80 și ceva. Mare cât un elefant, asudat tot, purtând la subsuoară o carte a mea. Însemnaseși niște poezii pe care le considerai ”colosale”. Mă lași să fac din ele cântece? Te las, dar tu faci muzică de film! Ce te-a apucat? M-a apucat!
Azi ești în drum spre Crematoriu. Îl scriu cu literă mare fiindcă va fi mormântul tău. Ce te-a apucat cu moartea asta? Anul trecut spuneai că te vei retrage din muzică numai când nu vei mai face față modernizării, când tinerii te vor depăși? Păi tu ai fost mereu deschizător de drumuri și de poteci și de autostrăzi în muzica electronica. Discul nostru Electrecord, că pe vremea aceea doar ele se fabricau, primul, pentru că a venit și al doilea repede, ”Bună seara, iubito”, a avut un succes nebun. Rușii au cumpărat 300 000 de exemplare imediat. Inițial trebuia să cânte Sorina Moldvai. Tu o aleseși din spectacolele pe care le făceam eu. Apoi Sorina a fugit în Franța și ai descoperit-o pe Loredana. Mă, mi-ai zis, de parcă erai Columb și descoperiseși America, fata asta are draci în ea. Toate stau pe scenă ca niște lăptuci. Asta are nerv, se mișcă, face ce vreau eu să văd. Parcă mănâncă jar la micul dejun.
Puștoaica de atunci a prins din zbor noutatea muzicii tale, Adrian, poate și versurile mele i-au dat aripi. Ai fost încântat de primul tău experiment pop. Ai făcut muzica unui nou film – al câtelea? – și ai revenit la muzica de scenă. Mă păcăleai – ți-am spun că nu-mi place să scriu pe muzică deja scrisă – luându-mi o poezie din cărți pe care compuneai și apoi mă zăpăceai până scoteam o idee și un vers dintr-un cântec sofisticat, scriind pe muzica ta. Ești un bandit, ți-am zis! Râdeai. Râdeai, beai cafele și fumai în micul tău studio din Empireul de pe Magheru. Acolo sus, la ultimul etaj, aveai numai scule electronice. Plecai în America cu contracte, la mari case de filme. Din toți banii câștigați cumpărai sintetizatoare, microfoane, toate mățăraia de cabluri din care eu nu pricepeam nimic. Zi un la! Laaa! – orăcăiam eu. Uite ce iese. Și făceai Madrigal din sunetul meu. Așa l-ai înregistrat și pe Pino Caramitru care a rostit niște versuri ale mele. Apoi, fără să-i pui față în față vreodată, ai compus piesa cea mai de succes a ta, ”Bună seara, iubito”.
Vino și tu din America, te soma Adina, actriță la Teatrul de Comedie, o femeie caldă și splendidă, care-ți este și acum alături, cernită ca-n tragediile antice, ea care a jucat mereu comedie, în drumul pe care l-ai ales, vino și tu cu un pulover pentru mine, un parfum, un cadou pentru femeia ta. Uită-te la el, îmi zicea actrița, nu mi-a adus în casă decât microfoane!
Da, Adrian, ai plecat fără microfoane spre Crematoriu. Te petrec puțini. De altfel, rari sunt cei care știu că muzica pe care au ascultat-o de atâtea ori e a ta.Gloria rămâne a artistului de scenă. Filmele rulează în generic sau la coadă niște nume în viteză. Între ele apare, la rubrica muzică, Adrian Enescu.E mult, e puțin? E destul pentru o viață în care n-ai obosit să cauți, să inventezi. În micul cotegiu funerar e, din fum și abur clădită, Muzica, femeie pe care ai iubit-o mereu, mai mult decât ai iubit orice altceva pe pământ.