Starea de vacă

 

Am, în ograda mea de la Sângeru, supravegheată azi de dealuri înzăpezite, patru cornute mari. Trei sunt vaci. Am și un tăuraș tânăr, Decar, născut pe zece august anul trecut, de unde și numele. Naș al tuturor lighioanelor curții e fiica mea cea mică, Luciana. Ea botează tot. Vacile se numesc Amadea, Cobra și Aterra, în ordinea fătării. Caprele sunt Timida, Agresivul, Frumoasa.
Stau proptit cu coatele între două cesti de piatră și privesc împrejmuirea cu ziduri din spate. Acolo se găsesc și vacile, fiecare cu ieslea ei. Acum două ceasuri, Amadea rumega, într-o poziție oblică față de locul în care mă aflu. M-am retras între coperțile unei cărți, făcându-mi loc între neliniștile unui autor clasic autohton și, revenind, am găsit-o neclătinată. E, desenând în aerul serii, aceeași statuie cornută. Rumegă. De la distanță, mișcarea buzelor ei negre nu se vede dar o ghicesc. Piatra animalului pare definitiv cioplită ca relieful, ca Runcu și Ciortea,ca dealurile Istriței. Nemulțumirea vacii se exprimă rar și discret, când îngrijitorul Pralea întârzie porția de lucernă sau gălețile cu apă. Amadea își exprimă atunci păsul de parcă și-ar cere iertare, prin mugete încete, ca un oftat. E un solfegiu în surdină, o nemulțumire în do de jos, rară. De ce nu zbiară bătrâna mea vacă? De ce nu se revoltă? Mu-ul ei e duios, leneș, ca scrisoarea explicativă a unui sinucigaș care moare și cere iertare pentru asta. Vaca nu se revoltă niciodată, n-a trăit sau inventat revoluții, poate muri de foame resemnată, ca un zarzăr care se usucă de doi ani în abandon de sine. Ultima toamnă l-am găsit mort, fără să aflu un scâncet din scărdura lui care împrumuta testamentar lenta și definitiva putrezire.
Cobra e o vacă mai tânără, din aceeași rasă. Stofa neagră și lucioasă a pielii ei are, pe bot, o întrerupere de alb, în V. Cobrele au o astfel de literă desenată pe cap. Poate că din acest motiv, fiica mea a botezat-o cu nume de șarpe. Cobra, în starea de junincă, mi-a articulat un picior în genunchiul stâng, în momentul în care treceam prin spatele ei. Lovitura, ca o copită de cal, m-a durut. Și sufletește. N-am priceput de ce mă pedepsea. Apoi mi-am amintit. La înțărcare, prietenul meu Petcu, doctor de vaci, mi-a dat o anexă din plastic, ca un pieptene, pe care am aplicat-o cu greu în nările vietății spre a nu mai suge. M-a ținut minte. Cobra, spre deosebire de alte vaci, împunge. Nu pe oricine. Cealaltă, Aterra, sora ei, e moale ca un plus uriaș. Când e în călduri, Cobra sare garduri, rupe uluci, până-și află iubitul. Ultima oară am găsit-o la trei sate distanță. Amadea și Aterra rumegă, nederanjate nici măcar de un suspin amoros, resemnate la împerechere. În grajdul meu, ele sunt – spre mulțumirea îngrijitorilor – vacile dominante. Viața le e ca un lac peste care nu bate vântul. Rumegă și când sunt în călduri, tac și când le e foame, capul lor, ca un geamantan greu, atârnă pe un peron fără trenuri în mișcare. Prin gara vieții lor nu trece nici-o nemulțumire, niciodată. N-au cunoscut și nu vor afla bucuria revoltei.