Tatiana Covor: Spovedanie fără noimă

 

Iar sunt in avion, dupa o luna de stat acasa, la Bucuresti. Si, ca de fiecare data, ma napadesc ganduri razlete, rasucite, ratacite, Ca pe vremea pedepselor medievale cand te trageau cu camile in directii opuse. Fiindca, de fapt, de 45 de ani, „acasa” a mea e la Roma. Am doua „acasa”. Asta e originea rastignirilor mele mentale. Plecarea sau sosirea si dintr-un loc si din celalalt, e plina de intrebari, de trairi, de emotii. Ca si cum, de fiecare data as fi pusa iar la incercare.

Ciudat, fiindca nepotii mei, care traiesc doar un „acum” fara un „atunci”, zburda cu nonsalanta si fara filosofii prin lume, printre facultati prestigioase, se angajeaza la firme de renume, se dau de-a dura pe Machu Pichu in concediu, isi programeaza cariera aici sau oriunde ii duce gandul si ii ajuta mintea.

Distribuie prietenilor

Eu ma simt intr-un etern purgatoriu, cot la cot cu toti cei “fugiti” din tara. In ciuda faptului ca nu alerg niciodata. Am plecat pentru aceleasi motive pentru care azi calatoresc nepotii mei, plus cateva pe care le stim (aproape) toti, enumerarea lor a devenit plicticoasa. Cand am revenit prima oara in tara, dupa 1990, se vede ca ma asteptam sa-mi cada pe cap din senin vreo patalama cum ca eram binevenita si recunoscuta din nou ca fiind „de-a noastra”. Nicidecum. Eram „italianca”. Mi s-a atras atentia, cu duhul blandetii, ca „atunci tu nu erai aici”, cu alte cuvinte, sa-mi vad de treaba mea apuseana ca nu aveam cum sa ii inteleg. Uneori mi s-a spus pe sleau ca „tie ți-a fost usor”, fara ca vreodata respectivul sa isi puna cu adevarat intrebarea daca chiar asa o fi fost. Am fost dojenita ca eu, diaspora, votasem anapoda. Cand eu, de fapt, am votat o singura data, cand mi s-a spus ca trebuia sa votez “raul mai putin rau” ca sa salvez tara. Asa am facut dar nu sunt sigura sa o fi salvat.

Lipsesc totusi de prea multa vreme ca sa nu ma mai mire unele aspecte. Privite de departe acestea pot starni ilaritate.

De data asta la Bucuresti, de pilda, m-am dus sa platesc gunoiul. Ma asteptam sa mi se ia banii doar comunicand adresa pentru care plateam. Functionara insa m-a certat amarnic ca nu mai posedam un buletin, asadar o incurcam in birocratia ei, iar in final a tras concluzia ca cei care traiesc in strainatate ar fi trebuit sa nu poata avea vreo proprietate in tara. Scurt pe doi.

Alta data, intr-un taxi care, intre un semafor si altul, se credea pe un traseu de Formula 1, am intrebat soferul daca nu putea sa mearga mai incet. “Nu.”, mi-a raspuns. Tot vorbind de masini si trafic, punct nevralgic al civilizatiei noastre, intr-o zi mergeam pe trotuar si cineva din spatele meu a claxonat. Un sofer care parcase acolo imi cerea astfel sa intind pasul sau sa ma dau la o parte, era grabit. Daca m-as fi aflat la Roma, i-as fi facut semn sa zboare. Acasa, am considerat ca era prea riscant. Bascalia se face mai totdeauna pe seama celorlalti. Ne sare tandara repede.

Alt loc plin de surprize e televizorul. Urmaresc, fascinata ca de un sarpe, nunti mirobolifice, apartamente cu pretentii de Versailles, prezentatoare cu buze desenate de Picasso in epoca abstracta si piept cum avea doica din fotografia cu tata bebeu. Sfada in direct nu ma mira, sunt obisnuita de la cealalta “acasa”. Media romaneasca este, totusi, mai bogata si mai directa in ceea ce priveste injuriile. In schimb limba romana saraceste, se corceste, se sluteste in mod regretabil.

Trairi divergente. Ca totdeauna.

Plec deci si azi in fuga avionului. Las in urma mea, si imi este deja dor, o familie in care batranii au plecat cu totii pe alte taramuri si am descoperit cu oarece surpriza, ca le-am luat locul. Cu generatia urmatoare, ma descopar cate inca un pic la fiecare reintoarcere: cand am plecat erau prea mici ca sa ma judece deja. Acum ne descoperim, uneori cu curiozitate, alteori cu elan, totdeauna cu drag. Fac cunostinta cu noii-nascuti, vizitez noile apartamente in care se tot muta, ne intalnim la micul dejun pe terasa, ca deh, unii inca mai lucreaza, nu au timp. Fiecare isi aduce aminte si povesteste cate „ceva” care intregeste imaginea familiei, fiecare are intrebari si asteapta raspunsuri. Tocam amintiri ca batranii la drum de seara, pe banca de la strada. Ne miram ca „inca” aratam bine, nicidecum ca bunicile noastre dintre care unele au murit mai tinere decat noi. Ultimul an a fost an de nou-nascuti in familie: trei, raspanditi care incotro. Intr-o familie usor matriarhala, imi permit sa fac pe patriarhul: fie ei binveniti!

Nici n-am observat cand a trecut vremea. Aterizam.

Asa ma legan eu cu avionul intre doua lumi, doua acasa, o droaie de prieteni aici si acolo, multe intrebari care au voie sa ramana si fara raspuns, emotii intense pe care nu neaparat le expun si sentimente calde care sa-mi incalzeasca sezonul rece si sa imi ajunga pana ma intorc, din nou, acasa.