Postarea unei știri care anunța infarctul manelistului Salam – așa îl cheamă și în buletin, înțeleg -, a stârnit indignare. Doamne și domni își exprimă revolta față de AMPress, nu singura agenție de presă care a publicat știrea, dar ce importanță mai are! Sacrilegiul a fost comis. Un personaj cunoscut, chiar și de cei care strâmbă din nas, muncind prea mult, la petreceri de cel mai prost gust, plin de bani într-o lume în care banii nu se impozitează, era pe ce să moară.Toți murim într-o zi. Salam, care cântă din toate goarnele postate în cârciumi și iarmaroace și astupă murmurul discret al cartierelor nu numai mărginașe, s-a găsit să moară! Ei, asta-i acum? Păi nu e știre de presă, că ăla e manelist! Dar, conform unei statistici, 28 la sută dintre români, nu românii romi, musai, ascultă manele și cumpără CD-urile cântărețului Salam. Incultură, gust îndoielnic, sau au găsit ei ceva care le mișcă sensibilitățile? Am o vecină, de care mă desparte stadionul comunal, care pune manele când i se întoarce soțul din Spania până la trei noaptea, o juma de săptămână. Ea e fan Salam. Mă cert cu ea că tulbură somnul copilului meu, nu pentru chestiuni de gust și nici pentru deranjul personal, fiindcă eu reușesc să citesc sau să scriu, indiferent dacă lângă mine bat o mie de tobe, cântă cinci lăutari sau sunt în mijlocul unei nunți.
Știrea despre accidentul inimii cîntărețului de manele a scos o răpciugă din oameni care se răzbună, înjurând AMPress, băgându-și accesoriile intelectuale în viața redactorilor. Domnilor, noi nu am scris ca adepți ai manelelor, ci despre un om relativ cunoscut – fie vorba între noi, mai cunoscut decât multe glorii îngâmfate! – care a suferit un infarct. El e, pentru unii specialiști, conservatoriști, o voce specială, eșuată din păcate din muzica țigănească de calitate, cea din care s-a inspirit chiar marele George Enescu, în muzica de nunți urâte, degradante nu numai pentru cultura românească, ci și pentru cea țigănească.
Întrebat ce părere are despre manele, compozitorul de muzică de film Adrian Enescu, cel cu care am realizat, eu versurile, el muzica, primele 17 piese, adunate în două discuri, ale Loredanei Groza, în duet cu Caramitru (Bună seara, iubito), a spus: e o muzică interesantă, iar unele voci sunt deosebite. Condiția e să nu eșueze în comercialul vulgar, ceea ce face și amărâtul Salam, care trece printr-o experiență pe care unii am trăit-o. E vinovat un etnic țigan, sau cum i-a poreclit, unii fără să fie de acord, romi, cuplul Iliescu-Roman, că a trecut tangent pe lângă moarte și n-a murit, stricând știrea? Fanii lui, romi sau români, au voie să afle, fără a jigni sufletele delicate ale melomanilor din sala Ateneului Român, că idolul lor are o problemă?
Nu-l știu pe Salam. Numele lui mă enervează, asta neînsemnând că nu se ține minte. Înțeleg că respectivul cetățean a făcut infarct, iar redacția mea s-a simțit datoare, între știrile despre cum a strununat politic nu știu care mahăr, să scrie și asta. Îmi pare rău pentru cetățeanul Salam, înzestrat – scrie presa italiană – cu o voce de excepție în cântecele țigănești autentice. Prostituția lui muzicală pe banii nunților de bulibași nu-i ia dreptul de a fi numit la un necaz. Îi doresc sănătate, iar dacă doctorii i-au interzis să mai cânte la nunți, e bine. Violonistul Ioan Voicu – păstrând proporțiile – , țigan și el, n-a cântat la nunți și a supraviețuit. Chiar și propriei morți.