
Timpul stă. Noi trecem prin timp
Mi-am găsit, în jurnalul meu cu de toate, câteva rânduri scrise cu o zi înainte de Anul Nou. Anul trecut. Dar ce-i anul? Iscodesc în text și-l găsesc de ieri. Mâinele va deveni și el ieri. Timpul nu trece, e staționar. Noi trecem prin timp, cu determinarea noatră fluidă, cu entuziasmul nostru rezervat, cu înflăcărări și beție.Beție de timp!
Ceva de genul ăsta spunea Nichita Stănescu. Nu timpul trece, ci noi suntem trecători prin el. Timpul e staționar. Ce convenții construim? Vine Anul Nou, pleacă anul vechi, sunt convenții și repere pe care ni le-am dat și unora chiar ne închinăm. Ne socotim zilele și anii în funcție de un reper. Reperul rămâne acolo, în cremenea neschimbătoare a timpului, iar noi lunecăm zilnic spre bătrânețe, din chiar clipa nașterii. Nici nu ne-a legat bine buricul moașa, că suntem mai bătrâni cu o respirație. Mai bătrâni apoi cu tabla înmulțirii, cu tabla citirii, cu tabla iubirii.
Vine, a venit, trece Anul Nou, sublima convenție a reînceputului. Copil fiind, urcam dealul din fața casei bunicilor de mamă, acolo unde am crescut. Eram vecini cu pădurea. Stă azi acolo fratele meu, Marian. Cu un ceas înainte de bătaia de orologii a miezului nopții, pregăteam un rug uriaș din vreascuri uscate, crengi groase de copaci și în jurul lor ne adunam un trib de copii și adulți. Orbecăiam cu felinare în mâini până când unul dădea semnalul că a venit. Cine? Timpul! Timpul nu venise, era demult acolo, de când nu se născuseră dealurile pline de scoici marine pietrificate, semn că, undeva, cu milioane de ani în urmă, Sângeru fusese un fund de mare. Apriiinde! – striga el și rugul creștea în câteva clipe uriaș. Dănțuiam în jurul focului care lumina fețe și desena pe chipuri începuturile lumii. Incineram, asta era semnificația, anul ce-a trecut, ne despărțeam de el prin foc, salutând nașterea celuilalt.
M-a întrebat, un prieten, unde petrec Revelionul? În copilăria mea nu fusese, cel puțin pentru sătenii mei, inventat cuvântul. M-am făcut că nu-l pricep. Anul nou, am zis, îl petrec în sat. Cu cine? Cu mine! Cu ai mei, câțiva, care mă înconjoară. Aș vrea ca la miezul nopții să urc Pe Coastă (locul chiar așa se chema și se cheamă, Pe Coastă) și să aprind focul magic al copilăriei. Timpul e acolo, neschimbat, mă așteaptă. Am recapitulat în minte numele câtorva dintre cei cu care făptuiam isprava arderii pe rug a timpului. Nicu Brădeanu umblă cu calul și căruța, neobosit, încoace și încolo, nițel încovoiat. Nu mai are chef de joacă. Vivi a murit tânără. Sandu e în dușmănie cu o rudă a mea pentru un răzor. Îmi răspunde pieziș la salut, cu toate că nu m-am băgat și nici n-am de gând să mă bag între ei. Noua generație nu mă cunoaște, iar dacă mă cunoaște m-ar chema mai degrabă la discotecă unde n-am eu tragere de inimă să merg. Să mergem doar noi, părinții Lucianei și copilul nostru, cel gata mereu de-o poveste aventuroasă, cu umbre, zei, arătări ale nopții, trei siluete în întuneric? Niște prieteni care au anunțat că mă vizitează de Revelion, bucureșteni cu cârcel la genunchi, n-au chef de urcat cu sarmaua în gât dealul, mai ales că de azi gerul taie respirația. Timpul a staționat în ei, iar ei au mers mai încolo, culegând pe traseu câte un junghi, câte un cârcel și risipind bogăția limitată a emoției. Când am scris asta? În ieriul de mâine, în mâinele de azi? La mult timp, că anii sunt o convenție matematică și un prilej, atât! Sănătate!