Trece iar, prin mămăliga poporului român, o ață despărțitoare

 

E liniște, la ora asta, în București. Mămăliga mare a metropolei pare, de aici unde mă găsesc, între cărțile și gândurile mele, neclătinată de frământări și convulsii. Și totuși…Aseară am fost invitat la Athenee Palace Hilton, de colegul Nistorescu, unde ziarul lui Cotidianul a împărțit premiile anuale. Sportiva anului, o spadasină olimpică, doctorul anului, un eminent profesor clujean. Au fost și alte premii. A venit apoi marele premiu – Politicianul anului 2016. Colegul meu și redacția lui (nu întreagă) l-au găsit potrivit pentru această statură, demnă de cioplit ecvestru în marmora din Piața Constituției, pe Călin Popescu Tăriceanu, lider ALDE, fost coleg cu noi în Clubul Român al Presei, persoană, în civilul politicii, simpatică, dar discutabilă, pentru mine, în privința comportamentului în sala, nu cu oglinzi venețiene, ci cu muci, a politicii. Președintele fost Emil Constantinescu, pe care l-am regăsit, în discuția de după, jovial și neschimbat, semănând cu domnitorul Cuza (mi-a povestit o întâmplare pe acest subiect pe care o s-o scriu într-o zi) a comis un laudatio academic de pe scenă, subliniind caracterul alesului premiat. Da, Călin e un politician priceput, vorbește ferm, convingător și dacă n-ar spune în fiecare discurs ”politică care”, ar avea și o îngrijită expresie în oratoria lui frecventă. Da, a fost plăcut la Nistorescu, sponsorul Alexandrion a făcut cinste cu multiplele lui vinarsuri numite, după pecetea locului, Brâncoveanu. Lume, ziariști mulți din generațiile care ne preced. Stând la un pahar cu confrați știuți și neștiuți am băgat de seamă o dublă reacție la premierea lui Tăriceanu. Unii, cam puțini, o găseau naturală. Alții, mai mulți, afișau o mirare revoltată, găsindu-l cel puțin țăcănit pe amicul meu Nistorescu, președinte de juriu și apropitar de decizii.
Domnul Ciorbea, în anturajul domnului Tăriceanu, trecând pe lângă mine a ținut să-mi transmită cele bune. N-am apucat să-i răspund. Ne știm de când era premier și, la o venire din Creta, unde se petrecuse un summit balcanic, avionul a făcut o escală la Atena, pentru ca premierul român să vadă Acropola pe care n-o luase la pas. Ceilalți ziariști s-au împrăștiat la ”șopingăreală” în oraș, iar eu am făcut pe ghidul, povestind domnului și doamnei Ciorbea cum e cu Erehteionul și cariatidele lui, cu Parthenonul. Mai fusesem pe aici ca tânăr scriitor. Doar nevastă-sa mă asculta, premierul fiind îngândurat. L-am întrebat ce-l frământă. Bănuia că Emil Constantinescu îi pregătește schimbarea și așa a și fost. La vreo trei zile după urcarea noastră pe scările de aer ale secolului inegalat al lui Pericles, a fost schimbat. Cum se schimbă lumea! Și Constantinescu și Ciorbea erau acum alături, despărțiți cândva de o vrăjmășie istorică și un taifun care, până la urmă, s-au petrecut într-un pahar cu apă.
Am făcut o largă împrejmuire, spre a mă așeza vizibil în spațiu și timp și a comunica posibilului meu cititor, ce constat eu, venit de câteva zile în București. Mămăliga mare a orașului e tăiată în două. Nu știu cât sunt de inegale sau egale feliile. Bunica tăia tandru, în copilăria mea, cu o ață petrecută pe dedesubt, luna aurie, răsturnată din tuci, după o lungă prelucrare cu făcălețul. Tăierea de azi e a poporului întreg, grupat din ce în ce mai agresiv în două părți. Iohannis e purtătorul de steag pe o parte, iar Dragnea flutură steagul pe cealaltă, ambii viteji, eroici, deopotrivă dedicați binelui poporului. Dragnea are în spate nu majoritatea parlamentară, existentă și ea, ci muuult mai mult decât atât. Iohannis nu are în spate o forță politică, fiindcă, fâsâindu-se pe un crac de nădrag, nu face doi bani azi forța lui liberală autodizolvată. Are însă muuult mai mult, în oastea nevăzută încă și neînchegată a opțiunii publice. Cei doi sunt doar bomboanele din vârf, cu toate că pe mămăligi nu se pun bomboane, ele cerând evoluția de cofetărie a civilizației politice europene, ceea ce la noi nu e cazul. Iohannis a identificat în Dragnea dușmanul singular care-și albește dosarul printr-o șmecherie, punând pe ea praf de nucă de cocos și migdale de vorbe. Aiurea. În spatele lui Dragnea e o lume cu putere și bani mulți, în spatele lui Dragnea sunt nu numai pesediști, ci o puzderie de liberali. Băsescu e și el cu Dragnea, cu toate că-l spurcă mârlănește că nu se spală pe dinți. Dosarul Dragnea e doar unul din toate, poate cel mai neînsemnat, mai ales că povestea cu referendumul e cam oablă. Poate cu averea lui de bugetar uriașă ar fi de deschis o discuție, dar aia, acea discuție nu există, așa cum mai toate procesele sunt pe idei și vorbe și nu se coboară la amănuntul colosalelor averi ale bugetarilor politici de meserie.
În spatele lui Iohannis e iar o lume care poate fi la un moment dat uriașă, dar sasul, dezlegat la limbă cam târziu, nu e în stare să aprindă entuziasme prin discurs. Discursul e anost, rezumat la fraze pitice și, de cele mai multe ori, câlțoase. Când se dă războinic, o face fără stil, nimerind cu oiștea-n gard. Dincolo de cusururile celor doi, ei reprezintă – mi-am dat seama și la discuțiile de la recepția Alexandrion – vârfurile celor două părți în care s-a separat România. În liniștea asta de ceaun cu terci care a încetat de mult timp să fiarbă, solidificându-se abulic, clocotesc dușmănii aprige. Românii sunt iar de două feluri, gata să se ia la bătaie.
Am ciocnit același pahar cu români de un fel și cu români de alt fel, la o festivitate care a creat mulțumiri plate și nemulțumiri agresive. Politețea a învins. Nu știu ce va fi mâine.
P.S.
Se bat, Iohannis și Dragnea, pentru binele poporului român? Fiecare se bate pentru el. Ce frumos ar fi ca măcar unul să nu joace teatru.