Ultimate magazine theme for WordPress.

Umberto Eco: Un cadou din cer

0 198

Material scris de Andra Tischer

Motto: Ce vrea cultura? Să înțeleagă infinitul… (Umberto Eco)

Piemontul, așezat între granițele pământene ale Franței și ale Elveției, e teritoriul acela în care o mână divină a așezat toate formele de relief, în proporțiile lor magnifice: vârfurile cele mai înalte ale Alpilor, odihnind pe crestele lor un cer extatic, câmpiile pe care fluviul Pad le risipește cu generozitate printre colinele sculptate de apele miticei Mări Tetis, lacurile netezind în undele lor tăcute o istorie fascinantă, turnată în crenelurile vestitelor catedrale și biserici, dar și în interiorul mănăstirilor, palatelor și al vilelor burgheze. Un dar de la Dumnezeu oferit însoritei Italii, care la rândul ei dă umanității unul dintre exemplarele ei cele mai reușite: aici se naște Umberto Eco (5 ianuarie 1932 – 19 februarie 2016), una dintre cele mai sclipitoare minți ale vremurilor contemporane, care va duce peste veacuri faima țării sale, ca o misiune asumată din anii fragezi ai copilăriei: „Cel mai persistent gând al meu era: Când voi fi mare, voi deveni soldat. Şi acum, când ascult la radio numeroasele fapte eroice ale soldaţilor noştri, această dorinţă a devenit şi mai mare în inima mea şi nici o forţă omenească nu mi-o poate izgoni. Da! Voi fi soldat, voi lupta, şi când Italia o doreşte, voi muri pentru noua, eroica, sfânta sa cultură, care va aduce prosperitate în lume şi care din dorinţa lui Dumnezeu s-a materializat în Italia.”

La zece ani, intuindu-și resursele native de inteligență și sensibilitate, el își va croi acest drum, demonstrând întregii lumi că numele său – probabil un acronim pentru ex caelis oblatus (Latină: un cadou din cer), atribuit bunicului său (care a fost orfan) de un funcționar de stat – va putea aminti oamenilor faptul că adevărata esență a vieții este cunoașterea, pentru că numai înzestrarea spirituală este capabilă să ofere suportul evoluției umane. „Trăim pentru cărți. Misiune dulce în această lume dominată de dezordine și decădere”: aceasta este legea nescrisă a celui care, printr-o intuiție exemplară a lucrurilor ascunse vederii profane – dar posibil de accesat prin revelație și inițiere – a devenit un simbol al spiritualității italiene, indispensabil din conştiinţa de zi cu zi a contemporanilor săi, dar şi din cea a publicului din întreaga lume.
Opera sa exprimă idealul umanist al scriitorului complet, cu posibilitatea de a se mișca liber în toate domeniile umanioarelor, în care excelează cu aceeași măsură: literatură – în care se afirmă printr-un stil cu totul aparte datorită substratului simbolistic și filozofic pe care sunt construite scenarii epice cu intrigă complexă și structură labirintică, asemănătoare misteriilor medievale (epocă de care s-a declarat iremediabil îndrăgostit: „Evul Mediu a rămas, dacă nu meseria mea, hobby-ul meu – și tentația constantă – şi îl văd în toate, transparând în lucrurile de care mă ocup, care nu par medievale şi totuşi sunt…”), romanele sale fiind adevărate parabole ale căutării adevărului și al sensului vieții ( Numele trandafirului – tradus în peste 35 de limbi şi ecranizat de Jean-Jacques Annaud în 1986, Pendulul lui Foucault, Insula din ziua de ieri, Cimitirul din Praga – ca să amintim numai capodoperele), estetică, domeniu în care se remarcă prin originalitatea perspectivelor de interpretare (Opera deschisă, Limitele interpretării, epocalele Istoria Frumosului și replica ei Istoria Urâtului – dovada unei capacități extraordinare de a sintetiza fenomenul artistic în toată complexitatea sa), studiile de semiotică prin care este recunoscut la nivel mondial drept „părintele semioticii interpretative”, bogata colecție eseistică și memorialistică, cărțile pentru copii, completează o activitate didactică excepțională, concretizată în anii de profesorat la Școala Superioare de Studii Umaniste, la Universitatea din Bologna și aceea de membru onorific al colegiului Kellogg al Universității din Oxford.
Într-un cuvânt, o personalitate aptă să întruchipeze idealul cultural atât de înalt al unei civilizații care a construit cel mai de seamă panteon umanist european, un spiritus rector modern, care a reușit, grație temperamentului său impregnat de vitalitate, caracterului puternic, unei capacități intelectuale strălucitoare, nelipsită de tușe reconfortante de umor fin care i-au sporit charisma și prin care a cucerit admirația publicului din întreaga lume, să devină imaginea Italiei de astăzi, care adună în efigia ei culturală secole întregi de spiritualitate autentică.

Eco spunea, în romanul Numele trandafirului, din 1980: „În faţa unei cărţi nu trebuie să ne întrebăm ce spune, ci ceea ce vrea să spună”, provocându-ne la o meditație profundă asupra straturilor nepătrunse la prima vedere ale existenței noastre, la care putem accede numai prin puterea cunoașterii – spiritul, hrănit prin lumina cărților născute din dragoste de viață autentică, poate deveni un fir al Ariadnei care să ne conducă pe drumul sinuos al căutării de sine, într-o lume amenințată de spectrul arbitrarului, al superficialității și al falselor valori. Lecția scriitorului italian se înscrie în acele îndemnuri memorabile atât de necesare actualmente, când umanitatea resimte uneori prea dureros îndepărtarea de sacru: pentru a ne recupera echilibrul, trebuie să ne reîntoarcem la acea privire senină cu care anticii deslușeau tainele Universului și îl luau în stăpânire, înțelegându-i din interior structura, complicată până la a părea imperceptibilă din exterior, dar atât de frumoasă, până la granița sublimului, odată ce te așezi în centrul ei cu puterea minții.

Viața noastră e ca o pânză de păianjen care își strălucește firele pe măsură ce e țesută de o neînsemnată creatură, ce poartă însă în ea măiestria de neîntrecut a maestrului Arhitect al lumii, înzestrat cu puterea magică de a transforma lucrarea nopții în sclipirile diurne ale unei pietre prețioase.
Andra Tischer

loading...

loading...

Spune ce crezi

Adresa de email nu va fi publicata