Bunicul meu a luptat la Mărășești. Uniforma lui militară, de caporal, a stat un timp în Muzeul sătesc din Sângeru. Acum e, înțeleg, la Ploiești. S-a întors din războiul prim, pe care l-a parcurs în întregime, fără glonț în el. Poate de aceea a refăcut Biserica Bozianu, de peste drum, pe cheltuiala lui. Comandant i-a fost Regele Ferdinand, pomenit puțin, până la deloc în ceremonia centenară de la Mărășești. Neamțul n-a fost amintit decât vag de Iohannis, neamț prin origini și el. Poate pentru a nu atrage atenția antimonarhistilor asupra acestui subiect, mulți fiind încă prizonieri ai discursurilor băsiste și ai propagandei comuniste. N-a fost amintit nici amănuntul, care dă emoții, că Regele avea părinți în Germania, unde fusese născut, dar a declarat război Germaniei, devenind mai român ca mulți români.
A cuvântat și Tăriceanu, patriotic. El ar fi putut-o pomeni măcar pe Regina Maria, regina-soldat. N-a intrat în fișa lui de evocări. Bunicul, luptător cu pușca, a intrat? L-am căutat prin emoții, mimici. Nu era. L-am găsit în tricolor doar și-n însemnele regale, puțin arătate în lunga ceremonie-spectacol.
Bunicul Victor, copil de văduvă săracă, s-a întors din război în Sângeru cu un cal, o căruță și, legată de ea, o vacă. Le-a cumpărat economisind banii lui din solda militară. Asta a fost averea lui. La 9 ani era muncitor ucenic la sonde, la Ploiești. A muncit cu mintea și brațul și a făcut ceva avere, dar și mai mult pentru satul lui. Fiind gospodar a fost ales primar în Sângeru. Pe podețe, biserici, temelii, îi e scris numele. Luptând sub un rege, în pronaosul Bisericii refăcute de el, e pictat portretul Regelui Mihai, militar. Pentru calitatea de primar liberal și pentru agoniseala lui cinstită, cel ce i-a fost fin, băgat de el în cristelniță și botezat Victor, întorcându-se de la Moscova cu Divizia ”Tudor Vladimireascu”, l-a găsit pe nașul lui ”dușman al poporului” și, ca atare, l-a dat afară din casă și l-a sortit morții la Canal. L-a dat afară ca fiind ”chiabur”, cu toate că primăria unde s-a instalat cel venit de la ruși, era donată ”obștii”, nu partidului lui liberal, chiar de Victor Avramescu. Murind de inimă, la puțin peste 60 de ani, alergat cu mașina neagră a Securității, bunicul a primit – așa cum erau vremurile – ”recunoștința” patriei pe care a slujit-o. Halal! E alta cea de acum?
Am așteptat cu nerăbdare ceremonia de la Mărășești,căutându-mi străbunul în vorbe, în alinieri de paradă, nu între cei 17 000 de morți, ci între cei rămași vii, unii fără picioare, al meu ocolit de schijă și glonț. E mort și el, omorât de armatele eliberatoare sovietice și servitorii lor de acasă. Și-a găsit el locul, el soldatul din tranșee, în ceremonialul fastuos, dar în multe tablouri evocatoare sec și încărcat de platitudini artisticești? Nu l-am aflat în discursuri, pe el, soldatul român, decât vag. În spectacolul, pe care s-au cheltuit bani cu sacul, era, dar caricatural. Butaforia de la Mărășești, prefațând Reîntregirea, cei 100 de ani scurși din 1918, nu m-a mișcat. Nici măcar plânsul pe nai al lui Zamfir, care mi-a părut prea plâns pentru a fi autentic.