De foame de frumos, seara, în pat, mușc dintr-un covrig și îmi plimb gândurile.

Subit, cu săgetături spre inimă, vântul mă aruncă lângă o mare doamnă.

După ce o privesc într-un fel, vorbele mele mute mă îndeamnă să îi dau onor:

– Bonsoir, Maiestate!

Nu am cuvinte, nici ea, dar acum, la ceas de seară, de octombrie roșu, petalele mele îngălbenite își caută seva în privirea ei, verde.

Se uită la mine și nu mă pot abține…

Mă stârnește să îmi continui monologul, nu o las din strânsori și încep să îi dau note:

Ai zâmbet pentru că ești inundată de viitura oamenilor ghizdavi, cu dinții la vedere, lacomi de o vorbă, de un pas sau de o șampanie, cu prietenii sau familiile, la aer.

Ai un Dumnezeu, pentru că tu chiar ești crez pentru oamenii iubitori de frumos.

Ai o inimă sfântă, pentru că există o sacre coeur, urcată în paradis.

Ai vibrație, pentru că îi primești pe toți.

Ai aer, pentru că îți respiră pădurile și parcurile.

Ai istorie adevărată, pentru că este biblie- nu o schimbi, și ți-o respecți.

Ești caldă precum Mama- Notre Dame, cea care îi strânge pe toți, la o cafea și un croissant.

Ești miere fără impurități, pentru că limba ta dulce te ajută.

Ești pălărie Coco Chanel pe orice privitor care îl faci să se încline în fața ta.

Ești Ludovic- monedă forte, îmbătat de cognacul lui Napoleon.

Ești un grandios tablou- furat din Louvre și împrăștiat de vânt în toate cotloanele ochilor de spectatori.

Ești luna de pe cer când toți se chinuie să privească în sus, să îți vadă cușma turnului ce parcă înnoadă arc electric la sărutul cu cerul.

Ești cancan, pentru că meriți să se vorbească de tine!

Gata re-creația…

Începe plimbarea…

Rând pe rând, cad bombardate pradă ochilor hulpavi celelalte perle, strigate într-un târziu, la catalog: Clichy- bastionul unei celebre bătălii la apusul lui Napoleon, splendidele galerii Lafayette- bazarul de hiperlux din centrul Parisului, Place de l’Opera- cu un vibe teribil că spectacolul se ține în stradă, Place de la Concorde- de secole, avionul vieții politice franceze, cu primăria sa din hotel, și piața în care parcă am spânzura și noi câțiva de la noi, așa cum se proceda acolo în evul mediu, grădinile Tuilleries de lângă magicul Luvru, turnul, Champs Ellisee-ul cu magazinele sale în care intrăm doar cu privirea, rănită de prețuri cu prea multe cifre, Muzeul d’Orsay- gara transformată în diamant artistic, Pantheonul și Domul Invalizilor- monumente de mare valoare în care francezii își țin o parte dintre eroi și, în final, dar nu cel din urmă, pun pecetea inefabilului pe castelul de la Versailles, cu parfumul și muzica lui de până în șansonete, făcându-mă praf, ca gura căscată pe televizor.

Schimb privirea…

Și canalul…

Sena…

Privesc în oglinda lui și totul revine retrospectiv, admirând toate clădirile de catalog de super clasă.

– Doamne, cât de frumoasă ești!

Nu vreau să o obosesc, și mă așez…

E seara, târziu…

Semafoarele clipocesc a galben…

Vapoarele s-au așezat la mal, pe perne…

Bicicletele dorm…

Oamenii se pitesc din furnicar…

Sena unduie în șușuit de leagăn…

Lumina mai pâlpâie doar la monumentul închinat lui lady Di, aproape de locul morții sale premature. În jurul lui, pe lanțul gros de protejare, o puzderie de lacăte prin care tinerii lumii își dovedesc și îi dovedesc dragostea.

Pleoapa cade peste cealaltă și, în ultimă mișcare, stomacul întreabă dacă nu cumva ar fi trebuit să îi ofer și lui drepturile.

Îi raspund:

– Prietene, pe câmpul de luptă cu frumosul, sacrificiile țin fața!

Dânsul, resemnat și cu foamea în el din ajunul zilei, îmi silabisește adormit:

– Mâine, plimbă-mă și dă-mi tot covrig, că aici, la Paris, orice câine umblă cu el în coadă.

Adorm și visez…

Fericit, parcă opresc plimbarea prin inima oricărui om indragostit- Paris, Regina, și o mai privesc o dată.

Timid, îi caut limba…

– Știi…pot să îți spun ceva?

Je t’aime! Bonsoir! Au revoir!