Râzi, plângi, chiui, fluieri, aplauzi, te bâțâi sacadat în ritmul ei fără să îți dai seama, ți-e teamă că țopăiala ei îi frânge metatarsienele și îi explodează călcâiele, că totul se termină repede ca orice vis frumos și nici nu ai apucat să îți ștergi mucii de sub grinda nasului, într-un spectacol de poveste, în care nu neapărat vrei, dar înveți franceza fără profesor.
Este dedicată muzicii de la vârsta de 5 ani.
Apare în lumea mare în anul 2010, cu primul ei album cu care câștigă anul următor premiul EBBA acordat la 10 artiști sau grupuri, pentru succesul la nivel internațional al primului lor conținut muzical.
In 2013, a cântat la festivalul PLAI, de la Timișoara.
Nominalizată în 2014 la Premiul pentru cel mai bun cântec al anului, cea mai bună prestație live, cel mai bun album, cel mai bun videoclip din lume, în 2015 a obținut premiul Echo pentru titlul de cea mai bună artistă internațională de rock/pop.
Are 42 de primăveri, și este păcat să mimezi solidaritate cu ea doar pentru că este născută de 1 mai.
Pentru că, la final, devine un kinder surpriză dezvelit, „un bonbon au chocolat”, cu miez de sămânță de floare a soarelui din răsăritul fericirii, o ambră proaspătă cu miros de nu mă uita, o săgeată care ți se înfige în inimă, un virus care îți vine plocon și tu nu vrei să îi pui mască, o cazemată în calea gândurilor să te sinucizi, dar de ce?
Îmi tai vena! După un asemenea spectacol, niciun spectator nu a plecat acasă decât cu gândul că viața-i este frumoasă ca soția lui! Sau invers…
Nu am dubii… Dacă aveți răbdare până la sfârșit, mai întoarceți placa încă o dată, și încă o dată!
Acesta este sfârșitul prezentării.
Dau drumul acum începutului…
Suntem în foaier și ne permitem să bem o bere înainte de spectacol. Savurăm, admirăm lumea bună de lângă noi, dăm să ne strecurăm în sală. Prezentăm biletele și ni se spune că nu putem intra cu hainele un pic mai groase și este necesar să le lăsăm la garderobă. Ne conformăm, mergem la garderobă, și o sumedenie de fețe frumoase încearcă să ne mulțumească. Ajungem și noi, și le înmânăm…
– Trei euro cincizeci- ni se solicită…
Scot telefonul să plătesc, mă vede și îmi întrerupe gestul:
– Ne pare rău, only cash!
– Dar nu am nici de-o fisă de telefon, îi spun, arătându-mi implanturile, zâmbind…
Nu am apucat nici eu și nici chipeșa făptură din față să continuăm sterpul dialog, că un domn din spate care a auzit speța, ne taie maioneza:
– Plătesc eu! Cât trebuie?
Rămân năuc de gest și reușesc totuși să îngăimez:
– Vă mulțumesc, dar nu pot să… Cuvintele-mi rămân în aer din cauza ochilor lui luminoși, care apucă să ne mai spună:
– Bine ați venit în orașul nostru!
Și plecă în grabă.
A fost cel mai tare ciubuc din viața mea!
Viena- capitală de oameni cu o educație de-un fel, Wiener Konzerthaus, sfârșit de octombrie…
Zaz…
