Azi au venit din București, două familii să viziteze Muzeul Pietrei. Au spus că au mai fost acum zece ani aici și s-au mirat să descopere o sumedenie de achiziții care nu erau, inclusiv o sală mare care cuprinde obiecte diverse ale civilizației sătești.
S-au întors repede la cele trei curți care au doar piatră și iar piatră. Giorgiana i-a condus și a explicat proveniența obiectelor pe care nu le știau, râșnițele care miros a făina de acum două sute de ani, teicile din care au băut bouri, trovanții sculptați de Dumnezeu, porțile mari din piatră sculptată, singurele porți de piatră într-o lume cu porți din lemn sculptat.
Un adolescent, fiul uneia dintre familiile bucureștene, m-a întrebat pe mine – stăteam la o anume distanță și-i priveam cu drag – Domnule poet, dacă până și chiuveta din curte e cioplită din piatră, sculpturile – oameni, păsări, chipuri stranii sunt din piatră – din ce ați face o piatră?
Să zicem, a spus tânărul, că vă sugerează cineva să faceți o piatră care să se cheme piatră. Din ce ați face-o?
Am scris pe un caiet cu pagini mari, de care nu mă despart, surprins de întrebarea care nu mi-a fost pusă nici în vremea în care nu eram mut:
”Eu cioplesc totul din cuvinte, tinere. Și pe tine o să te fac într-o zi din cuvinte într-o carte a mea în care-mi scriu plăcutele nedumeriri.
Dar dacă mi-ar cere cineva, cum faci tu acum, să fac o piatră, aș face-o sigur din piatră. Aș da jos cuvintele de pe ea, ca pe o coajă inutilă, fiindcă la mine pietrele se prezintă singure, cu muțenia lor vorbitoare!”
M-am iscălit dedesubt și i-am dat pagina de la distanță cu toate că aș fi vrut să-l îmbrățișez. Adolescentul nu purta, ca toți ceilalți pe care-i văd, telefon, în care se uită neîncetat și când vizitează un muzeu.
Lucian Avramescu
