Am deschis întâmplător ecranul cu imagini cuvântătoare acum câteva minute. Isprăvea de comentat domnul Cioloș, o chestiune legată de inundații, acum când s-a dat liber la codul de secetă și pârjol. Premierul le spunea prefecților să facă și să dreagă ”pentru a evita, pe cât posibil în viitor, pierderile de vieți omenești”. M-a cutremurat acest relativ ”pe cât posibil”. Nu pentru că ar fi neadevărat sau cinic. E corect, iar curajul de o spune indică un simț al realității stimabil, dar echivalent cu neputința. M-am săturat, de ani și ani, inundație după inundație, de politicieni ”preocupați”, care în cizme, care trași cu barca să nu-și ude șosetele, promițând că vor opri inundațiile, ”s-au luat măsuri, statul tot e pe baricade”. Care baricade că mereu apele trec peste ele și îndrituiții nu fac altceva decât să constate și să contabilizeze morți, vite înecate, case care nu mai sunt?.

Vor mai muri oameni din pricina inundațiilor domnule Cioloș. Nu vă acuz pentru sezoniera neputință, ci pentru o neputință bezmetică și cheltuitoare care ține de peste un sfert de veac. Nimic, absolut nimic nu s-a făcut în afara unor inetervenții de salvări pe care le iau, și pe ele, apele. Nu s-a făcut nimic pentru a vindeca răul, cauzele. Sigur că ploile vin de la Dumnezeu, iar cerului nu-i poți pune diguri. Nu ploile sunt cauza, ci, culmea, noi!
Am amintiri din studenție când mii de soldați și studenți căram pe digul înalt al Dunării, la Bechet și Dăbuleni, saci cu pământ. Dunărea era peste plopii care despărțeau vadul normal al fluviului de digul care părea la vârfurile lor, iar apa îl lingea duios, ca pe un vițel ce urma să fie înghițit. Era prin anii 70. Atunci începea sau mai încolo, nu mai țin minte exact și n-am chef să caut, proiectul care săpa un uriaș canal magistral de captare a apelor în surplus, inclusiv la inundațiile devastatoare din Moldova, de la Prut, cărându-le în mereu secetosul Bărăgan. Lucrarea, făcută nu de Ceaușescu, ci de amărâții care săteau și stăteam la cozi pentru pui de Crevedia de la 3 noaptea, a fost executată în proporție de 70 la sută. Ce s-a ales de ea? Praful. Am omorât un proiect al lui Ceaușescu? Nu, am îngropat o suferință națională consumată degeaba. Nu cumva era normal și patriotic să isprăvim, din banii noștri și ținând acasă forța de muncă, acel canal cât o Dunăre care ar fi salvat zeci de localități de moarte, sute de mii de hectare de prăpădul viiturilor și altele, la fel de numeroase, de secetă? Nu se va putea face nimic, domnule Cioloș, prin teleconferințe politice. Ploile lui Dumnezeu vin când vin și, dacă-s abundente, vor lua iar case și oameni, ignorând sforțarea pompierilor care mai mor și ei uneori în intervenții. Meteorologia este indiferentă la discursurile politicienilor.
Nu contest gestul obligatoriu de a sări în sprijinul celor prădați de ape. Cu un ban, cu o cărămidă, cu un pesmet. Era o politiciană care dădea ciocolată prin geamul limuzinei paparudelor bătrâne care scoteau capul din nămol. Departe de mine gândul de a vă compara cu ea, dar sunteți, laolaltă, clasa politică de ieri și de azi și de mâine care se ocupă de cheltuit banii României.
Ne-am cunoscut telefonic atunci când erați comisar European și eu am scris un pamflet dur în care vă aminteam că, născut fiind în România, chiar dacă erați comisarul agriculturii tuturor, parcă s-ar cuveni o mai atentă și, de ce nu, sensibilă privire către ogoarele amărâte de acasă. M-ați sunat de la Bruxelles, găsindu-mă la Sângeru, și mi-ați explicat politicos că nu-i așa, că, mă rog, v-am mototolit nedrept. Am apreciat gestul politicianului care, în general, nu se sinchisește de ce clămpăne presa. Spre deosebire de alții, mi se pare că duceți cu o anume demnitate neputința asta sezonieră, interimatul ăsta dintre două cârmuiri FSN, în varianta pură sau ușor deghizată. Căci, vorba cuiva, toată politica românească de după 89, pesedistă sau liberală, se trage tot din FSN, formula sub care România a ajuns unde a ajuns. Unde-s banii cu care statul român mă buzunărește până-mi ia ultima centimă, iar firmele românești, mici și mari, sunt cărate spre faliment? De ce nu s-a făcut treimea sau sfertul lipsă din canalul magistral clădit de amărâții de români care se hrăneau stând la coadă, cu uleiul la rație, canal care salva, cu adevărat, vieți omenești într-o Moldovă intens inundată, care cotizează anual cu înecați? De ce se duc mereu pe Apa Sâmbetei, banii? Întrebările mele nu sunt adresate neapărat sezonierei dumneavoastră neputințe, nici măcar celor care v-au precedat, cu mai lungi și exersate prestații, ci sunt adresate concetățenilor mei, mie însumi, nouă celor vinovați de a fi tolerat un dezmăț fără margini.