1. Într-o călătorie spre casă se află omul. Porneşte pe cale şi la fiecare răscruce şi popas aşază câte o piatră, călătoreşte şi cu fiecare generaţie şi-le înseamnă, sperând să nu se rătăcească. Trebuie să aşeze patruzecişidouă de pietre, în trei mari încercări, cum lasă să înţelegem Fiul Domnului şi discret istoria poporului ales; şi cum fără tăgadă s-a revelat pe dealul Căpăţânii că orice cale odihneşte în legile creaţiei, în acel cu moartea pre moarte călcând. Este de luat aminte că Fiul ziua a pătruns în cetăţi şi lăcaşe, vorbind pe înţeles oamenilor, cu firea sa omenească, despre adevărata cale; şi noaptea, cu firea sa duhovnicească, a intrat în dialog cu Tatăl, pe munte şi prin rugă, în solitudine, spre a deschide cu sine această cale şi a le-o arăta oamenilor. Aşa a vorbit cu Tatăl spre a le face auzite oamenilor cuvintele, cum de pildă s-a petrecut pe Muntele Măslinilor, după ce i-a lăsat mai la vale pe cei trei apostoli luaţi cu sine şi i-a îndemnat să stea de veghe – şi-aceştia, neputând să reziste, îngreunându-li-se ochii, au căzut de trei ori în somn adânc. Că omul cade mereu în somn adânc, când lângă el pică vorbele de sus – este trista, dar şi fasta sa poveste. Însă că niciun întuneric nu poate să şteargă aceste puncte luminoase şi că nicio vorbă de sus, până la urmă, nu rămâne neauzită – este ceea ce îi marchează calea.
Şi apoi, mai aproape de noi şi de percepţia noastră, nu este greu de desluşit evidenţa că orice călătorie se desfăşoară pe timp de zi, după mersul soarelui, cum se zice, şi pe timp de noapte, după stelele fixe ale cerului. Paşii şi urmele lor care se pot vedea, număra şi înţelege încotro se îndreaptă, sunt din lumea zilei şi din mintea omului; paşii care înfruntă vălurile întunericului şi nu se pot număra se orientează după clipitul şi răsucirea stelelor şi, mai mult, după aceea boltă cerească răsturnată în memoria omului, în şirul de amintiri trecute din urmaş în urmaş. Şi încă, trecute, fără să se ştie cum, din generaţie în generaţie. Călătoriile pe timpul zilei fixează locuri şi limite, cele pe timpul nopţii şterg limite şi surprind nemărginiri, fac din locuri orizonturi. Ele nu limitează şi delimitează, ci apropie şi leagă. Şi mai ales, dezleagă. Prin ele omul nu doar observă şi cercetează, ci ascultă şi desluşeşte şi, după putinţă, se iniţiează. Pe primele le însuşeşte după mintea sa şi claritatea zilei şi le restituie aidoma, cu spor în partea intelectului, adică a abstractei reflexii ce se poartă prin senzaţie, percepţie şi intelect; cu celelalte, pe timpul nopţii, se încearcă şi se caută, îşi întoarce privirea în sine, cu cerul înstelat de deasupra, se adânceşte în şirul de generaţii al marelui Sine, în istoria fremătândă ca o mare a acestuia. Mai mult, îşi ridică privirea, a doua, spre cer cu ceea ce este tainic în inimă şi raţional. Nu întâmplător Ulise rătăceşte zece ani pe mare pentru a ajunge acasă! Şi călătoreşte numai noaptea! Cu douăsprezece „popasuri” şi încerăcri! Cu tot atâtea corăbii, pline fiecare cu câte treizeci de însoţitori, câte zile are anul; aceasta la început – ca-n cele din urmă, să ajungă acasă singur! Singur şi nerecunoscut în lumea certitudinii sensibile, unde îşi au loc senzaţia, percepţia şi intelectul abstract. Ori călătoriile lui Saul, la început pe timpul zilei, ca apoi prin întunericul nopţii, preschimbat în Pavel, să ajungă în marea călătorie prin noaptea lumii, să se adâncească în Sine până la vederea lui Iisus – şi, convertindu-se, să ajungă să se trezească a fi mintea cea mai înaltă care să-i lumineze lumii drumul treptelor christice, de recuperare, de mântuire. De întemeiere a creştinismului şi reconstrucţie a omului. Şi nu numai a omului!
Cu încercările acestui Sfânt şi-a întreţesut viaţa şi opera şi fiul unei slujnice, August Strindberg, dintr-o ţară nordică, a recilor blazoane. Opera sa capitală, ce străluceşte dintr-o creaţie de proporţii greu de închipuit, este o dramă cu „popasuri” şi încercări şi poartă chiar titlul Drumul Damascului. Revenind, aceste călătorii pe timpul nopţii desluşesc făpturi şi fapte ce se ating de eternitate. Ridică la suprafaţă stihii, realităţi simbolice răsucite şi ambivalente. Pe de o parte, acestea s-au fost „citit” ca adaosuri numinoase, din ale căror determinări s-au văzut şi expus de mulţi aleşi, cazul cel mai răsunător fiind „răsturnarea” de la Damasc, încă neepuizabilă, chiar şi de mulţi comentatori în domeniu, de-ar fi să-l numim pe Rudolf Otto. Iar, pe de altă parte, li s-a vădit încărcătura, de data aceasta, cu adaosuri noptoase, parcă într-o contiună prezervare şi spornică manifestare, prin care s-au zbătut de pe la începuturi vechii egipteni şi mulţi alţii în şir, culminând, mai acum, cu descifrările lui Jung – toate purtând realităţi ce parcă ne scapă, numite infinire şi iraţional. Şi pe toate aceste adaosuri, călătoriile pe timpul nopţii le răstoarnă, trebuie să le răstoarne cu spor în partea raţiunii, în imperiul spiritului, în cupa din care, cum zice Hegel cu vorbele lui Schiller, „spumegă infinitatea sa”. De aceea s-a vorbit despre „viclenia raţiunii”, despre „bătrâna cârtiţă” care „continuă să sape în interior”, ca manifestări ale „spiritului absolut” – de către bătrânul filosof; ori, în ultimul timp, despre cele „două feluri de gândire”, despre „demonia spiritului”, propunându-se de Jung, spre explicare şi cuprindere, „relaţiile acauzale”, bazate pe „principiul sincronicităţii”. Simplificând, raţionalul se încarcă de un adaos iraţional şi, chiar dacă la limită s-a vădit a fi caz particular al acestuia, omul trebuie să aibă mereu în vedere să încerce „preluarea” acestor tainice manifestări prin mişcări întreite întru faptă şi concretizare logică, să le ridice la concept şi raţiune, pentru a nu se prăbuşi: – „dacă vrei ca lumea să fie raţională, trebuie să o priveşti raţional”, s-a zis de acelaşi filosof. Mai mult, nu şi Iisus s-a coborât în infern, în aceste nocturne manifestări ale inconştientului, spre a ne recupera cu şirul nostru de adormiţi cu tot? Ori ca mutaţie ontică, e de precizat că omul are deschisă calea să acţioneze mântuitor, întru spirit şi divinitate. Simplu spus, el este în călătorie recuperatoare de sine, esenţială şi sacră. Spre casă şi fiinţă. Participant la întreg şi totalitate.
2. Spre un sens. Prin întregul capitol al vieţii şi prin acaparatoarea şi însângerata carte a creaţiei sale, Strindberg este prins într-o esenţială călătorie: – aceea de căutare a locului de naştere şi de origine, de devenire cu creaţie cu tot, de deasupra şi de sub om. A sa şi a fiecăruia dintre noi. Fapta, urcătoare spre începuturi, se desface în călătorie, ca un sul de carte, şi călătoria o strânge cu realitate spre citire şi sens. Am zis „însângerata carte” lăsând gândul nu abstract spre simbolistica sângelui, ci mai degrabă spre realitatea identităţii jertfelnice dintre om şi creaţie, atât de evedintă în cazul lui Strindberg. Se ştie de la Hölderlin citire că cea mai nevinovată făptură pe lume este poetul, în sensul vechi al cuvântului. Creaţia este o criză de identitate şi manifestare, un act de puritate şi jertfă – şi-n ceruri şi pe pământ. Indiferent de mitologii, credinţe şi eresuri, de înţelesuri sau fapte umane. Jertfa, întruchipată prin făptură zeiască, umană sau printr-un animal, trebuie să fie pură şi nevinovată, plină de iubire şi totodată cea mai iubită: – ceea ce se jertfeşte trebuie să fie de dincolo de fire, ori de dincoace, iar în acest caz să fie din ordinul „întâiului născut” şi fără meteahnă. Fiul Domnului este ipostaza absolută. Omul, relativă: – numai ca şir de generaţii, cu acestea cu tot, o urmează pe cea christică. În desfăşurare, prin vremi şi memorii, în basme s-a văzut: – eroul, ajuns la capătul puterilor şi sfârşind proviziile, ca să poată ieşi de pe tărâmul celălalt, din infern, trebuie să rupă o bucată de carne din sine şi să i-o dea hulpavului „ajutător” de dincolo, să-i potolească foamea şi setea. Altfel nu se poate, nu poate ieşi deasupra, să vadă geana de soare. Zisă şi de Strindberg, într-un roman, trasată cu o tuşă mai plină: „Sufletul este închis în temniţa trupului şi se poate elibera numai dacă-i sacrifică din când în când animalului câte o bucată de carne. Aşa am făcut… şi de câte ori am făcut asta sufletul meu a ridicat ancora şi m-a înălţat în zbor deasupra mocirlei”, (Saloanele gotice, Ed. Marc, Buc., 1991, pp. 95-96). Mai aproape prin evi şi printre cele ale zilei, prin umbrele catedralelor, şi scribii trebuiau pentru transcrierea cărţilor sfinte să îndeplinească acte de curăţenie şi purificare, iar la copierea numelor sfinte să execute din nou şi din nou abluţiuni. Dar în situaţia lui Strindberg nu trebuie luată ideea de „nevinovăţie” în sensul prim, doar de puritate şi candoare, ci trebuie pusă laolaltă cu toate cele omeneşti, purtate din generaţie în generaţie, amintind prin partea umană, preaomenească, de ridicarea privirii spre ipostaza christică. În spatele oricărui om se află un şir de generaţii, mai niciodată epuizate ca-n ipostaza Fiului. Strindberg trebuie să poarte părţi grele de umbră, conştient şi neconştient, din generaţii, prin care să-şi încerce carnea mustind de sânge prin lume şi să caute forţa ce-o ţine şi o depăşeşte, să caute în propriul suflet părticica de lumină caldă suflată de la început şi să avanseze spre ea prin şi în pofida ispitirii celei reci. Omul este supus ispitirilor. Şi Fiul de trei ori a fost încercat, şi de trei ori ispita a refuzat. Şi asta îi este omului lecţie. Trei i se aşază pe cale şi, după putinţă şi fază a curgerii vieţii şi a generaţiilor (încă de la naştere omul este destul de bătrân, s-a spus de un biet notar de prin părţile Boemiei), pe toate, în parte şi-n reluare, trebuie să le încerce. Strindberg le încearcă. Nu spune el continuu, şi fără gând de metempsihoză, că de i s-a dat să sufere este pentru faptele săvârşite în generaţiile anterioare!? Le încearcă şi se încearcă, în sine, cu sine, pentru sine şi – ca desluşire şi învăţătură – pentru noi. Cei de atunci şi de acum. Se adânceşte în tulburătorul Sine, în demonia ce-i „arată” părţi din altă lume, anterioară şi nu numai, care se ridică în lumea aceasta. Ca mărturie şi lămurire. Ca sfâşiere şi mod de a fi sigur şi singur pe cale. Singur şi însoţit! Încercat fără măsură. Strindberg face călătoria „întreagă”: – şi diurnă, şi nocturnă. De la un moment dat, le împleteşte pe amândouă. Se formează o răscruce, un insesizabil şi greu de desfăcut nod. Şi asta i se întâmplă, în mod firesc, pe la jumătatea vârstei, în sensul în care o concepea David („Anii vieţii noastre se ridică la şaptezeci” – Psalmi, 90,10), adică pe la 35 de ani – când scrie Nopţi de somnambul în vremuri de veghe – , jumătatea a doua, reducându-i-se la 28, sub tensiunea creaţiei, a infernului şi din cauza unui necruţător cancer. La 35 de ani şi Dante îşi începe Divina Comedie, călătoria sufletului prin cele trei lumi. La fel şi Tolstoi (n. 1828), scrie epopeea unei naţiuni, Război şi Pace (1863). Ori, în filosofie, la aceeaşi vârstă, şi Hegel (n. 1770) concepe şi dă fundamentala carte a gândirii, Fenomenologia spiritului (publicată puţin mai târziu, în 1807), descifrând „urmele” spiritului cu realitate prin lume şi întru căutarea „imperiul” său în om. Şi câţi alţii?! Pentru Strindberg era anul 1884.
3. Câteva urme din călătoria diurnă. August Strindberg se naşte la 22 ianuarie 1849, în Stockholm, Suedia, fiind al treilea din cei opt copii ai tatălui său din prima căsătorie. Mama sa este de condiţie modestă, slujnică, servitoare, iar fiul îndură greu aceasta într-o lume prinsă de îngheţ nobiliar: – spre o posibilă „eliberare”, ce de fapt nu se va petrece aici, scrie cartea Fiul servitoarei (1886). Totuşi, în altă ordine, ridică această condiţie la nivel de sfinţenie, devenind el însuşi, după marea pildă, Servitorul omului şi al culturii, care spălă picioarele sărmanilor şi ale Spiritului – căci aici şi nu în altă parte trebuie şi acesta să aibă picioare pentru a fi asemănător cu omul şi a-l servi întru recuperare. Ştie spiritul unde să-şi găsească locul şi prin ce făpturi să apară! Să ne amintim doar de păzitorul de vite, de filosoful Iacob Böhme! Casa în care Strindberg s-a născut, cu toate acareturile curţii, trece printr-un incendiu şi este demolată. În „locul” ei ridică o alta, scrie piesa Casa arsă (1907). Şi-n alte câteva piese simbolul focului îşi face locul. Prin el şi „acţiunea” sa de ardere şi agent al jertfei, supravieţuiesc urmaşii şi triumfă ideea de iubire! Strindberg urmează, între anii 1856 – 1867, şcoala şi liceul în Stockholm, după care se înscrie la Universitatea Uppsala, zisă „Atena Nordului”. După o jumătate de semestru, nemulţumit şi strâmtorat material, abandonează. Trece educator la o grădiniţă, revine să studieze medicina şi lucrează ca actor la Teatrul Dramatic. Renunţă a doua oară, a treia oară, la studiile universitare şi în 1870 se decide pentru lumea creaţiei literare. În 1871, primind o bursă din partea regelui Karl al XV-lea, revine la studiile universitare. Nu le termină. Tribulaţiile acestea, de la Uppsala, devin materia epică a volumului de nuvele, De la suspendare la Svartbäcken, din 1877. Pentru scurt timp, în 1874, este jurnalist la Noutăţile zilei, publicând articole de critică de artă şi traduceri din engleză, cânticele pentru copii. Apoi se angajează custode la Biblioteca Regală, unde lucrează, aproape un deceniu, din 1874 până în 1882. Sunt anii de ucenicie întru cultură şi literatură, temeiul celor viitori, al anilor de drumeţie, ca să zicem împreună cu Goethe. Se adânceşte îndeosebi în zonele greu accesibile şi de neaşteptat, studiază până şi limba chineză, devenind un reputat în domeniu. Fundamantala Yi King (Cartea transformărilor) trebuie să-i fi ajuns direct sub ochi, fiindcă în versiunea engleză a trecut abia pe la jumătatea secolului următor. Carte a corelaţiilor şi analogiilor, deschisă chiar probabilităţilor neprobabile, trebuie să fi căzut ca un bob de grâu în humusul imaginaţiei sale. Se ştie că el atribuie toate aceste corelaţii şi analogii, relaţii acauzale, îndeosebi în partea a doua a vieţii, unor forţe de dincolo de om ca făptură fizică, unei voinţe şi manifestări astrale şi spirituale a acestuia, şi că, într-un timp, l-a avut „însoţitor” virgilian pe straniul gânditor Swedenborg. Un magician al analogiilor! Însă spiritele contemporane, cu care se aseamănă prin ceea ce numim posedaţi ai creaţiei, formând un misterios şi preaomenesc cvartet al demistificărilor epocii sunt Nietzsche, Eminescu şi Dostoievski, care s-au întins la fel, peregrinând fiecare spre alte zone: primul spre Grecia, al doilea spre India şi ultimul spre fundamentele christice. El se va adânci cu disperare în ocultism şi alchimie într-un timp în care acestea sunt şterse cu violenţă de istorism şi pozitivism, trăindu-şi zbaterea ultimă şi înflorirea de amurg, înainte de a fi preluate răscumpărător de „inconştientul colectiv”, dezvăluit de Jung. Reluând şirul de urme, în 1872 se retrage la un pescar din insula Kymmendö şi scrie piesa Mäster Olof – o construcţie ridicată pe fapte şi întîmplări absorbite din impunerea Reformei în Suedia din timpul regelui Gustav Vasa – pe care o prezintă, fără succes, la un concurs organizat de Academia Suedeză. Apoi, o trimite Teatrului Regal, care îi solicită să îndulcească nihilismul, să elimine blasfemiile, în fine, alte şi alte modificări, cinci la număr în cinci ani (o scrie în proză, în versuri), încât Strindberg este aproape să-şi pună capăt zilelor, să se împuşte. El scrie cu sânge şi-n sânge se zbate sufletul! Până la urmă, piesa se joacă, în 1881, însă pe altă scenă, la Teatrul Nou. În 1876 se ceartă şi cu tatăl său, de care se va despărţi fără să-l mai vadă vreodată: – mai târziu se naşte piesa Tatăl (1887). În anul 1877, se căsătoreşte cu Siri von Essen, după ce aceasta, rămasă gravidă cu el, se desparte de soţ, de baronul Wrangel. O iubire explozivă, ca toate cele trăite de Strindberg! Fiind alături de el, Siri dorea să ajungă actriţă, însă acest fapt întâmpină greutăţi, tocmai datorită lui Strindberg, el fiind spinul de foc din propria-i făptură, simţit arzând de cei din preajmă şi, mai ales, pârjolitor de mai marii societăţii. În schimb, i-au apărut doi copii. În 1879 publică romanul Salonul Rosu, în care „trece” cu viaţa şi societatea sa cu tot. Să subliniem ceea ce este de subliniat în cazul său: fluxurile energetice dintre creator şi creaţie sunt fără limite, şi invers, fără măsuri, dinspre creaţie spre creator. În vorbe ce s-au tot spus, ajungând monedă fără zimţi, Salonul roşu este întâiul roman satiric şi politic, realist şi modern al Scandinaviei. Edvard Brandes din Danemarca, reprezentativ critic al momentului, scrie: „romanul îl face pe cititor să-şi dorească să se alăture luptei împotriva ipocriziei”. Este un bisturiu ce taie prin tumorile ipocriziei societăţii. Prin douăzeci şi nouă de stadii sociale (instituţii de stat, parlament, zone pline de arivişti, presă, artă şi boemă, religie şi pastori, societăţi caritabile), prin toate trece personajul Arvid Falk, deconspirându-le ipocrizia, şi pe toate douăzeci şi nouă de capitole ale romanului Strindberg le leagă virulent şi estetic. La acesta se adugă şi tăioasele scrieri: Poporul suedez în zile de sărbătoare şi în zile lucrătoare, Noul imperiu, descrieri satirice din era atentatelor şi sărbătorilor jubiliare. În mod firesc, înalţii reprezentanţi ai societăţii, stâlpii de lut ai acesteia, îl obligă pe autor la exil. Şi în septembrie 1883, Strindberg pleacă împreună cu soţia, Siri von Essen şi copiii, mai întâi în colonia artiştilor scandinavi din Gréz, un orăşel din Belgia, ca apoi, după câteva săptămâni, să se mute la Paris, şi în fine să plece la Ouchy, lângă lacul Geneva. Pentru prima şi singura dată – loc şi timp de răscruce – trece în domeniul poetic. Scrie volumul Poezii în vers şi proză, în 1883, adevărată explozie erotică a sufletului captiv, şi apoi, Nopţi de somnambul în vremuri de veghe, în 1884, carte revelatoare a desfacerii spiritului din învelişurile uzate ale certitudinii sensibile, dezvăluind călătoria ca aluat al creaţiei. Schimbă continuu locurile şi ţările. Se simte ameninţat şi urmărit. Scrie Discursul de apărare al unui nebun (mai în siguranţă, Gogol scrisese în urmă cu vreo cinci decenii, Însemnările unui nebun); cartea de nuvele Căsătorit (Gifta), care îi atrage procesul ce poartă numele acesteia, „Giftasprocessen”. După romanul Locuitorii insulei natale (Hemsöborna), din 1887, scris la Lindau, în Germania, nu i s-a mai permis să revină în insula sa iubită, la Kymmendö. La Paris, se adânceşte în infernul cu întortocheatele sale bolgii, de ocultism şi alchime. Caută în materie aurul, simbol al vieţii, caută mai târziu, în om, cum se va revela, arhetipul christic: – să numim doar piesa Paştele. Printre sfâşierile sale pare a trece întreaga lume. Ca în preschimbările din mitologie, ca în încercările din istorie, când de pildă uriaşa armată a lui Xerxes trece Hellespontul pe podul de vase printre cele două jumătăţi şiroind de sânge ale fiului lui Pythios! Sunt încercări cumplite! Viaţa şi creaţia i se mişcă sub presiunea unor forţe ce depăşesc omul. În partea ceastălaltă a Europei, în România, Eminescu, care văzuse răul de la rădăcina lumii şi combătuse ipocrizia societăţii, este aruncat şi se zbate prin ospicii. Este secerat. Lui Strindberg, câteva scrisori îi vin de la celălalt posedat, de la Nietzsche, din Torino, cu puţin timp înainte ca acesta să alunece în nebunie; considerând că prezenţa şi „întâlnirea” lor nu ţin de hazard şi, apreciindu-l ca „un scriitor de mâna întâi; prin expresie, prin rafinamentul sentimentului”, îi propune traducerea în franceză a cărţii sale Ecce Homo, socotindu-se „fericit de această minune a unei întâmplări pline de tâlc”, (Torino, 7 decembrie 1888; Aforisme, scrisori, Ed. Humanitas, Buc., 1992, p. 268). În fine, în 1891 se desparte de Siri; peste doi ani, întâlnind-o la Berlin pe jurnalista Frida Uhl, se căsătoreşte cu aceasta. După un an şi jumătate se despart, lăsând în urma sa o fată. În 1900, la invitaţia regelui, revine în Suedia, după aproape două decenii, şi i se pun la dispoziţie în Stockholm un mic teatru şi o „locuinţă” ce se va schimba prin mai multe „turnuri” şi hoteluri. Se întoarce, ca un fiu rătăcitor! Scrie şi definitivează, scrie în disperare, sub presiuni de dincolo de fire, printre altele, piesele cunoscute sub numele de „teatru de cameră”, le concepe scenografia, muzica, regia. Punând în scenă Drumul Damascului, o întâlneşte pe tânăra actriţă Harriet Bosse, „femeia-copil”, cu care se căsătoreste. Iubirea trece prin străfulgerări inexplicabile, scufundări în ocultism, atinge orizonturi astrale şi sfâşieri infernale. Din ea rezultă copila Anne-Marie şi se ridică feeria alchimistă Lebăda Albă. După trei ani, în 1904 se despart, însă iubirea torturantă şi sfâşierea continuă. O operă uriaşă – mărturie a ceea ce Strindberg a văzut în infern – o constituie Jurnalul Ocult, jurnal ajuns sub ochii oamenilor abia după o sută de ani de la moartea autorului. De fapt, o scriere greu de descifrat şi tipărit, cuprinzând texte în limbi diferite, semne criptice, alchimiste, şi desene oculte, mai toate cu uşi proprii şi broaşte cu cheile aruncate în hău. O scriere de mari întinderi şi adâncimi greu de măsurat. Este Comoara Nordului! Încă de descoperit pentru cultura noastră şi a lumii! Revenind la cele percepute, în ordinea oficială, când se află că nu i s-a decernat Premiul Nobel pentru literatură, mulţimea contrariată şi nemulţumită umple străzile, cu steaguri muncitoreşti, şi-l ovaţionează. Strindberg era fiul şi reprezentantul ei. De la balconul locuinţei de hotel, el răspunde simplu, înduioşat, cu gestul larg al mâinilor arse în încercarea pariziană de a face aur. Erau arse precum faţa patriarhului ce primise tablele de pe munte. Arămite de focul artei din străfundurile lumii şi de strălucirea divinităţii. Din partea mulţimii, şi de jos, primeşte Premiul Poporului. Din partea divinităţii, şi de sus, primeşte Premiul cel Mare. Mai devreme de împlinirea celei de-a doua jumătăţi a vieţii, la 63 de ani, în urma unui cancer gastric, August Strindberg moare. Era 14 mai 1912. Ora 16,30. Înainte de-a închide ochii, i-a cerut fiicei sale, Greta, Biblia de pe măsuţă şi cu ea în braţe s-a rugat şi a spus: „Am lichidat toate conturile mele cu această viaţă. Acum nu mai există nimic personal”. Apoi, şi-a mângâiat fiica şi cu o ultimă suflare a îngăimat: „Dragă Greta…” Într-adevăr, vasul atât de personal s-a spart, s-a fost îndepărtat! În 19 mai este condus pe ultimul drum; de la 8 dimineaţa convoiul funerar pleacă spre Cimitirul cel Nou al oraşului – este urmat de peste şaizeci de mii de oameni îndoliaţi. De suferinţii lumii! Trişti şi înlăcrmaţi de parcă li s-ar fi smuls inima (ca-n viziunea din Nopti de somnambul…). Inima lor era inima lui. La mormântul său străjuieşte, nu o piatră, ca deobicei, ci o cruce simplă, din lemn de stejar, cu inscripţia „O Crux ave spes unica”. Cuvinte venite de foarte de sus, odată cu Fiul! Cel ce şi-a pus Biblia pe piept şi ca un fiu rătăcitor s-a întors acasă, sau ca Pavel care a văzut lumina lumii, nu putea să nu ne lase aceste întâi şi ultime cuvinte! Sub lumina lor a călătorit prin noaptea lumii. În cartea Inferno se găseşte, trăgând un văl, o tulburătoare imagine: „Am făcut o călătorie timp de cinci săptămâni într-o ţară îndepărtată. Reîntorcându-mă, şi uitând totul, odată intrat în cimitir din nou, am remarcat femeia abandonată în mijlocul marii alei. Conturul corpului său slăbise desenându-se pe o cruce din spate, ca şi cum ar fi fost crucificată, şi deasupra inscripţia: O Crux, ave spes unica! (…) Ea aşteaptă mereu, în toate zilele! O alienată? Da, atinsă de marea nebunie a iubirii! Ea va muri aşteptând actul care dă viaţă şi perpetuează suferinţele!” O reprezentare a lumii?! O rugăciune a acesteia pentru omul plecat în călătoria lui.
(va urma)
