Eugen Blaga: Țară de ruine

Eugen Blaga: Țară de ruine

Ruină: rămășiță, dărîmătură, ceea ce a mai rămas dintr-o construcție, surpătură, dar și ce a mai rămas din cultură, din tradiție, din port, din școală…
A ruina:a preface în ruină, a degrada, a dărăpăna, a distruge, a paragini, a(se)măcina, a(se)prădui, a nărui, a face să se ruineze…

România, ca niciodată în istoria ei, este marcată de acest verb și de acest substantiv: a ruina, ruină.
Țara întreagă a devenit în 23 de ani, parcă pe nesimțite, o țară de ruine. O țară ruinată, în care totul s-a ruinat. Nu doar economia, clădirile, orașele, satele, dar și cultura, educația, sănătatea, indicatorii demografici, drumurile, palatele, monumentele istorice, apoi teatrele, casele de cultură, cinematografele, edificiile din lumea sportului, care, cîndva, avea ambiția de a fi de masă, stadioanele, patinoarele, sălile de sport, bazinele de înot.
Printre primele s-au ruinat gările, liniile de cale ferată, trenurile, vagoanele, locomotivele craiovene, altădată fala țării. S-au ruinat drumurile, promițîndu-ni-se autostrăzi, s-au ruinat podurile. Unele au căzut singure. S-au ruinat tunelurile, viaductele, s-au ruinat autogările, stațiile de transport în comun, trenurile metroului, pasajele supraterane și subterane, vaporașele de agrement.
Vapoarele, în schimb, nu au avut acest nefericit destin, pentru că am avut grijă să fie date altora, care nu au avut niciun fel de resentiment față de locul și epoca în care au fost construite, drept pentru care le folosesc și azi. Evident, sub alte pavilioane și nu în folosul țării românești.
Vom vinde și porturile, vom mai vinde termocentralele și hidrocentralele, vom mai vinde aurul, uraniul, cuprul, gazele, zăcămintele de petrol, sarea, apa minerală.

Oriunde ai călători de-a lungul și de-a latul țării, ruinele te întîmpină peste tot. Acolo unde fierul și oțelul din uzinele și fabricile tăiate au fost deja topite în cuptoarele industriei celor bogați, nici pămîntul nu mai păstrează urme a ceea ce a fost cîndva. Au fost date, tot din amărîta vistierie a țării, milioane de euro pentru o așa-zisă ecologizare a mediului, fost cîndva industrial.
Ce au făcut, de fapt, aceste firme, evident, alese cu grijă?
Au tăiat cu sudură utilajele și instalațiile, le-au încărcat în vagoane și apoi în vapoare, preț de milioane și milioane de tone de fier pentru cuptoarele combinatelor siderurgice din lume. Pentru că ei nu le-au tăiat. Pe lîngă toate, au eliminat și concurența din branșă.
Ceea ce nu au terminat firmele, au terminat năpăstuiții soartei, foștii muncitori specialiști, care au scormonit cu unghiile pămîntul sau au spart, ca-n epoca de piatră, bucățile de beton, pentru a mai găsi o bucată de fier și a aduce o bucată de pîine copiilor, care nu știau că tatăl lor a fost cîndva maistru metalurg, sau oțelar, sau furnalist și își mai amintesc, vag, că, atunci cînd erau foarte mici, au văzut cu părinții, pentru prima dată, marea, sau muntele. Acum au uitat. Nu-și mai amintesc cum arată marea. Își mai amintesc doar vag cum arată o bucată rumenă de pîine și o bucată de carne, pe care și-ar dori să le aibă în fiecare zi.

Milioane de locuri de muncă au dispărut odată cu apariția ruinelor. Forța de muncă, bine școlită și foarte bine calificată, s-a ruinat pe măsura agresiunii verbului a ruina. Cei mai curajoși au luat drumul bejeniei, slujind necalificat pe cîmpurile bogaților/stăpînilor Europei, îndoiți de cele mai rușinoase și de neacceptat ocupații. Și cele mai prost plătite.
Tinerii cu potențial, cu minte și școală multă, abandonați de o țară care, deși a investit în educația lor, i-a uitat, au luat și ei drumul bejaniei. Au plecat care pe unde i-a îndrumat Dumnezeu să-și cîștige, cu trudă multă, o bucată de pîine, dar și să îmbogățească pe cei care i-au luat gratis. Dacă pentru un fotbalist, achiziționat de o echipă de afară, se plătesc bani grei, pentru un medic, pentru un informatician, pentru un cercetător, pentru un olimpic internațional, nu plătește nimeni nimic. Îi dăm gratis. Nici măcar nu am avut tentativa de a le cere bani pe costurile suportate de această nefericită țară pentru a-i pregăti. Sîntem generoși. Ne oferim singuri și gratis. Ne ruinăm, risipind, cu bună știință și cu lașă complicitate, tot.

Au devenit amintiri combinatele siderurgice de la Hunedoara, Călan, Reșița, Călărași, Tîrgoviște, s-au închis minele și preparațiile de cărbune și minereuri, s-au închis și tăiat țesătoriile de mătase și fabricile de confecții și tricotaje, unele ca Apaca, cele mai mari din Europa, care aduceau munți de bani în țară.
Nu cu mulți ani în urmă, cu 52 de euro, o mare companie a vîndut patru combinate siderurgice, foste cîndva ale poporului, unei firme de apartament cu 2-3 salariați: combinatele din Cîmpia Turzii, Tîrgoviște, Ductil Buzău și Laminorul Brăila. Ce s-a întîmplat cu cei peste 1000 de salariați nu am aflat pînă la această oră.

Au devenit ruine casele de cultură ale sindicatelor, ca și bazele de odihnă și tratament ale acelorași sindicate. Nimeni, pînă acum, nu a vrut sau nu a îndrăznit să dezgroape afacerile făcute de sindicate. Oare de ce?
S-au ruinat cinematografele. Toate. În care rulau și cele cîteva zeci de filme românești făcute la Buftea, și ea acum în proprietate privată. Gura lumii spune că doar costumele din depozitele de la Buftea ar fi costat mai mult decît prețul obținut pentru toată Buftea, cu studiouri, unde acum fac filme cei de la Hollywood, și cu toate terenurile din jur. Oare țara aceasta nu ar fi avut nevoie de dolarii americanilor?

Ruină am făcut și din băncile românești. Adică le-am vîndut. Pe bani puțini. În schimb le-am făcut tot noi mai multe infuzii de capital, din bani împumutați, evident, de la băncile-mamă, pentru a sprijini, chipurile, creșterea economică.
Așa cum am vîndut și Petrom-ul, care acum obține profituri istorice în România. Iată că ceea ce nu au reușit austriecii să obțină de la noi, în secole de imperiu, au reușit acum în doar cîțiva ani.
La fel ca și conaționalii noștri maghiari, care, paradoxal, contrar tradiției, s-au specializat în exploatera pădurilor și pămîntului românesc. Uneori, doar cînd au alegeri în țara lor, încearcă să ne convingă ai noștri politicieni, mai arborează steagul țării vecine și prietene, mai pun un steag al unei comunități de 100 de oameni pe clădirile administrației românești, ba mai fac cîte o spînzurătoare pentru eroi ai neamului nostru, mai închid accesul pentru copiii noștri în cîte o școală și altele asemenea. Iar cînd ne revoltăm ne acuză, pe bună dreptate, zic ei, că nu am tradus corect vorbele lor sau că, dintr-o regretabilă eroare de translație, am înțeles greșit.
De ceva vreme, însă, nu se mai prefac. Ne-o spun neaoș.

Dar și istoria noastră a devenit o ruină. După demolatorii istoriei naționale, Mihai Viteazu a fost un aventurier, cu oști de mercenari, fără idealuri naționale, Stefan cel Mare – un stricat, Decebal și Burebista – incerți pentru istorie, Mircea cel Bătrîn și luptele lui – doar legende, Carol I – un sărăntoc, intrat travestit în țară și apoi pripășit și îmbogățit pe-aici, Ferdinand – un afemeiat, Carol al II-lea – un aventurier căruia nu i-a păsat de țară, pe care a abandonat-o pentru farmecele Lupeascăi, iar Mihai – un rege prea bătrîn, fost colaboraționist, și care nu vrea să împartă cu nepotul de frate bogățiile recuperate, abuziv, de la noi.

Cultura a fost și ea ruinată. Filme nu se mai fac. Teatrele din provincie, cu cîteva excepții, agonizează, maeștrilor penelului li s-au luat casele și atelierele de creație, lumea muzicală bună a rămas neprotejată contra celor care le fraudează creația. Generația de aur a teatrului românesc se sfîrșește și nu se pune nimic în loc. Nu că nu am mai avea talente. Dar am ruinat teatrul de televiziune, am demolat teatrul radiofonic, am ruinat, cum spuneam, producția de filme românești, am distrus producția de divertisment autentic, care, toate la un loc ar fi promovat, ar fi adus în spațiul public nume noi ale tinerilor actori de astăzi. Dar și sistemul de salarizare și politica repertorială, paralizate și ele de un sistem cultural incert și lipsit de vocația valorii, au condus la apariția credinței că, la fel ca toate, și teatrul va fi, în scurtă vreme, ruinat. Și iată o segvență, un flash: nu cu mult timp în urmă, după ultimul act al unei minunate piese la Bulandra, copiii mei au zărit, zgribulit, prost îmbrăcat, pe actorul principal, care, cu cîteva zeci de minute în urmă, era aplaudat frenetic pe scenă, așteptînd în ploaie un fantomatic tramvai.

Literatura a fost invadată de mii, zeci de mii de scriitorași de duzină, fără știință de carte, fără cultură.
Televiziunile, nici măcar cea publică, nu mai produc. Nu mai produc programe culturale adevărate, emisiuni decente, lipsite de vulgaritate, de derizoriu, lipsite de promiscuitate și manelism.
Televiziunea națională continuă să trăiască din redifuzarea unor emisiuni din vremea lui Alexandru Bocăneț, Toma Caragiu sau Anda Călugăreanu.
Altele, comerciale, cu tentative de decență, difuzează și redifuzează pînă la banalizare filmele românești, unele cu subiecte și regie de factură americană, ale regretatului Sergiu Nicolaescu, căruia, postum, orice amărît de figurant al filmelor sale îi spune acum, public, doar Sergiu.

Conacul Brătienilor, Casa Celibidache, Palatul Brîncovenesc de la Potlogi, Cazinoul de la Constanța, cel de la Sinaia, fascinantul și fantomaticul, prin așezare, Palat Ghica de la Căciulați, casa de la Hobița, unde s-a născut și a trăit Brâncuși, apoi, cum spuneam, toate cinematografele, unele luate cu japca, pe nimic și transformate de-a lungul timpului în săli de bingo sau studiouri de televiziune, apoi ruinele centrului vechi și istoric al Bucureștiului, ruina clădirii Continental din Cluj, biserica din Ocnele Mari, Sinagoga din Constanța, castelul de la Nalatzi, și multe, enorm de multe altele, s-au ruinat. Mai exact, au fost ruinate, sau s-a permis să fie ruinate, sau s-a așteptat să se ruineze singure pentru a se vinde pe bani mulți terenul pentru implantarea unor building-uri ce nu au nimic de-a face cu arhitectura românească.
Am remarcat, în ultimele luni, cu foarte mare îngrijorare, și tentativele conjugate, zilnice, pentru ruinarea chiar și a bisericii.
Fapte nedemne ale slujitorilor bisericii lovesc, în mod nedrept, biserica. Ele trebuie să rămînă doar ale slujitorilor, iar imaginea și credința în biserică să rămînă intangibile. Cu siguranță, dintotdeauna, biserica a avut problemele ei interne. Le-a rezolvat însă în liniște, în interiorul ei, cu mijloacele ei specifice și cu pedepsele impuse de tradiție. Astăzi, în schimb, toate se petrec în spațiul public.
Cui prodest?
Armata nu se simte nici ea mai bine. Zeci, sau sute de cazarme, au devenit ruine. Terenurile imense ale fostelor unități sunt vînate acum de lacomii speculanți pentru a face averi. Depozite imense de echipamente, de muniție, de armament sunt acum abandonate. Unitățile care au mai rămas sunt acum păzite, uluitor, de firme private de pază și protecție. În schimb numărul generalilor a crescut pe măsura dispariției armatei. Odată cu intrarea în NATO am abandonat uniforme, armament, unitățile mecanizate, denumirea vechilor unități, ce acum au nume de animale de deșert, am feminizat uniforma militarului introducînd pălăriuțe. Am mai distrus industria de apărare care asigura înzestrarea armatei, ba mai aducea și valută țării.

Puțini mai sînt cei care se îngrijorează. Cei mai mulți au abandonat lupta. Au obosit sau au fost siliți să abandoneze. Toți am devenit conștienți că nu se mai poate face nimic. Țara întreagă este o ruină.

Lumea se îngrijorează doar pentru azi. Trecutul nu mai interesează. Doar prezentul. Cum ne plătim facturile, cum găsim sau păstrăm locul de muncă, cum reușim să ne creștem nefericiții, de pe acum, copii, cum plătim medicamentele și serviciile medicale dacă ne îmbolnăvim, cum găsim bani să îmbrăcăm copiii la școală altfel decît în uniforma ce salva copilul săracului de la diferențierea vestimentară?
Cultură?, vai!, pentru ce? cu ce? De unde bani pentru cărți, pentru muzee, pentru muzică, pentru spectacole, pentru…?

Cei mai mulți, cei din ruinatele cartiere, foste muncitorești, ale orașelor, cei din satele ruinate și din gospodăriile ruinate, cei fără slujbe de ani și ani și care și-au acceptat pentru totdeauna statutul, cei ruinați de băncile nemiloase care, în lăcomia lor, au păcălit amărîții și au dat credite cu buletinul, dar cu dobînzi mai înrobitoare decît ale cămătarilor, cei care au abandonat școala, cei cotropiți de manelism și promiscuitate, cei care și-au găsit rostul în prostituție, în trafic de droguri sau de carne vie, în proxenetism, în furturi, hoție, crime și violență, sînt exemple vii de ruină. De ruină umană.

Ce ne mai rămîne?
Ne mai rămîn, deocamdată, aerul, sărăcia și, doar pentru puțini, speranța.

Articole asemănătoare