Scriitorul Petru Popescu: Zoia Ceauşescu m-a sfătuit să fug, fără să-şi dea seama cât era de profetică

Scriitorul Petru Popescu: Zoia Ceauşescu m-a sfătuit să fug, fără să-şi dea seama cât era de profetică

petru-popescuPrietenul nostru, domnul Viorel Vintilă, jurnalist freelance, ne-a transmis un interviu pe care domnia sa l-a realizat cu celebrul scriitor Petru Popescu. În interviul cu pricina, scriitorul vorbește despre „visul american” pe care l-a urmat în ciuda – sau poate din cauza – relației pe care o avea cu Zoia Ceaușescu. De altfel, Petru Popescu afirmă în interviu că fiica lui Nicolae Ceaușescu l-a sfătuit să fugă din țară. Redăm interviul, cu titlul, introducerea și intertitlurile domnului Viorel Vintilă, autorul materialului, căruia îi mulțumim și pe această cale.

Petru Popescu – „The American Dream” al unui scriitor român de succes

Petru Popescu face parte din triada românească de aur care a cucerit Hollywoodul, alături de Jean Negulescu şi Alex Rotaru. Este singurul care a reuşit şi în domeniul literar, ca scriitor, având câteva cărţi best seller publicate în limba lui Shakespeare.
A debutat în literatura românească la vârsta de 22 de ani, iar până la autoexiliarea sa în State, din anul 1974, a reuşit să publice patru romane, devenind un scriitor de mare succes, cu mare priză la public.
Simţind că sistemul lui Ceauşescu vroia să-l asimilieze cu orice preţ şi să-l folosească drept scriitorul lor de casă, şi că libertatea sa îndrazneaţă de exprimare în proză îi va fi ştirbită, Petru Popescu refuză să se înregimenteze în sistem, refuză să îşi trădeze cititorii, şi alege o altă scenă culturală – America.
Deşi, vorbea engleza la nivel academic şi avusese chiar traduceri din romancieri mari publicaţi, evident, în engleză, i-au trebuit câţiva ani de practică, pentru a deveni proficient şi a fi capabil să surprindă toate nuanţele şi simţămintele în limba engleză.
Succesul său de la Hollywood în calitate de scriitor, regizor şi producător cuprinde şapte filme care s-au bucurat de un real succes, alături de cele 10 cărţi scrise în limba engleză; nuvele ca „Amost Adam” şi „Amazon Beaming” ajungând pe rafturile inscripţionate cu ” best seller”.
Însă nu şi-a uitat prima dragoste, scrisul în limba română, şi după 30 de ani de la ultimul roman apărut în România, publica romanul ” Supleantul”, o dramă romantică ai căror eroi principali sunt Zoia Ceauşescu şi Petru Popescu.
Când am sunat la Petru Popescu în vederea realizării unui interviu, condiţia a fost:”Îţi trimit cartea mea „Supleantul”, şi după ce o citeşti, stăm de vorbă”.
În două zile am devorat acest roman captivant bazat pe fapte reale, o marturisire sinceră în care se regaseşte zbuciumul unui tânăr scriitor care simţea că sistemul îl va acapara şi îşi va pierde independenţa de a scrie proză îndrăzneaţă. „Supleantul”, al cărui erou principal este Petru Popescu trăieşte o poveste de dragoste imposibilă cu Zoia Ceauşescu, încearcă să înţeleagă şi să descifreze intriga politică a acelor vremuri, căutându-se în acelaşi timp pe el însuşi. El o descrie pe Zoia ca fiind
” o persoană deosebită, fascinantă şi o prizonieră a destinului de familie.”
După ce mi-am facut temele, şi am terminat de citit acest roman fascinant, l-am sunat din nou pe Petru Popescu, şi de data aceasta a fost rândul domniei sale să-şi respecte promisunea facută şi să îmi acorde interviul de mai jos…

„Fuga părea o soluţie… uşoară!”

Aţi debutat în literatură la numai 22 de ani. Aţi avut un succes fulminant. Până la plecarea în exil, în anul 1974, aţi publicat patru romane care au avut un succes extraordinar. De ce scrie Petru Popescu? Aţi moştenit acest microb de la tatăl d-voastră, dramaturgul Radu Popescu?
Era multă tradiţie literară în familia mea, am crescut în religia literaturii. Un motiv mai puţin evident, dar mai hotărâtor însă, a fost moartea fratelui meu geamăn. Din normală, viaţa a devenit atât de anormală şi de dureroasă încât refugiul într-o lume ireală a fost salvator. Am găsit refugiul acesta, scriind. Deci, auto-terapie, de care nu-mi dădeam seama pe atunci. Cum se vede, o folosesc şi astăzi.
Aţi ales calea destinului în plină glorie literară. În anul 1973 l-aţi însoţit pe Ceauşescu împreună cu alţi ziarişti într- un turneu în America de Sud. Zoia Ceauşescu este cea care a tras sforile să faceţi parte din delegaţie, şi ea participantă la aceste turneu. Atunci v-a încolţit ideea de a deveni transfug? Totuşi, România anilor ’70, era o Românie apreciată pe plan internaţional şi un loc unde se trăia destul de bine….De ce această decizie majoră?
România anilor ’70 era suportabilă, în mod general. În cazul meu însă, preţul psihic plătit nu numai sistemului, ci întâi şi întâi unei familii cu copleşitoare tragedii, a fost mare. Am descris mai amănunţit circumstanţele în „Întoarcerea” (The Return, Grove Press, New York, 1997). Părinţii mei, vai, oricât de reuşiţi intelectual, nu erau stabili emoţional, nu aveau cum să fie; fuseseră victimele a prea multe pierderi şi dezamăgiri. Sigur, era naiv să cred că dacă schimb mediul într-un mod atât de radical, trecutul încetează să mă urmărească. Dar am avut noroc că am crezut în acea naivitate, ori n-aş fi avut niciodată curajul s-o iau de la început. Nu mai vorbesc, pe o scenă culturală în care, teoretic, şansele mele erau aproape zero. A propos de succesul cărţilor din România. Succesul este extrem de plăcut de revizitat – în amintire. În practica vieţii de atunci, lucrurile stăteau altfel. Toate romanele mele nu numai că au trebuit să fie scrise şi rescrise, din nou şi din nou, ca să rămână acea undă interioară de protest – dar de publicat întotdeauna se publicau cu capitole întregi scoase de direcţia presei. Până să ajung să mă bucur de reacţia publicului sau de reputaţia neaşteptat de timpurie, când în fine era cartea pe standuri eram cu nervii zob. Fuga părea o soluţie… uşoară!

„Drumul spre succes care nu trece prin sacrificiu nu există”

Aveţi regrete că v-aţi părăsit ţara şi limba maternă? Cum a fost impactul cu „pământul făgăduinţei”?
Dacă sunt sincer cu mine, sigur. Am părăsit limba maternă, nu numai în scris, ci şi în gândire, şi în viaţă. Sunt singurul caz? Nu. Dar pentru fiecare câştig al vieţii noi, există şi o pierdere corespunzătoare. A ajuns engleza la fel de uşoară şi de normală, în spus şi în scris, ca româna? Da, dar ce preţ a fost de plătit? Cei ce scriu în mai multe limbi sunt atât de puţini, pe ansamblul istoriei literare, experienţa pare romantică. Numai cel care trebuie să se despartă poate preţui corect lucrurile de care s-a despărţit. Oricum, nu cunosc niciun individ admirat pentru realizări care de fapt nu e admirat şi pentru sacrificii. Drumul spre succes care nu trece prin sacrificiu nu există. Aşa că mă întorc la impactul cu „pământul făgăduinţei” american. A fost tough love – expresie care ştiu că mulţi români o înţeleg. A trebuit să mă testez pe mine însumi cu mult mai multă asprime şi precizie decât în trecut.
Pe lângă succesul pe care l-aţi avut ca scriitor în State, vă puteţi lăuda şi cu regizarea unui film la Hollywood. Despre ce film este vorba? Proză bănuiesc că rămâne prima dragoste…
Într-adevăr, am regizat doar un singur film, lung metraj, „Death of An Angel”, distribuit de 20th Century Fox. Prefer, din toate punctele de vedere, proza, şi cred că şi ea mă preferă pe mine.

„Golul de scopuri este cea mai mare nefericire”

Când v-aţi stabilit în paradisiaca locaţie de pe malul Oceanului Pacific, Beverly Hills? Se pare că este ceva în aer acolo, deoarece tot acolo se află stabilit şi Alex Rotaru – cu care am avut plăcerea să realizez un interviu, în urmă cu 2 luni – un alt regizor român care a dat lovitura la Hollywood !!! Ţineţi legătura?
Beverly Hills a venit mai târziu. La început, am fost „locatar” în Hollywood, şi studiam regia la American Film Institute. În timp ce activam ca scenarist în engleză, mă reîndreptam spre proză. „Amazon Beaming”, prima mea carte importantă în engleză, a fost începută la opt ani după ce-am fugit. După aceasta, celelalte cărţi au urmat mult mai repede, la câte doi ani odată, Burial of the Vine, Before and After Edith, Almost Adam, The Return, The Oasis, Footprints in Time, Girl Mary. Cartea la care mă aşteptam cel mai puţin, dar pe care o dorisem cu patimă, a fost scrisă în româneşte, „Supleantul”, acum doi ani. Mi-a făcut cineva observaţia că scriitori care au schimbat limba, există, deşi nu sunt mulţi – dar scriitori care practică două limbi, câte cazuri semnificative sunt? Mă bucur că la această rară performanţă, contemporanul curent citabil sunt eu. Despre Alex Rotaru, este unul dintre prietenii mei personali, deci nu pot decât să-i fiu apologet. Vizionaţi filmele lui, toate sunt cu cinci steluţe, la Netflix networks. Vă recomand They Came to Play, deoarece este despre artă.
În cartea dumneavoastră , „Supleantul”, spuneaţi:” Ce opţiuni avem? Să trăim în România, dar nefericiţi? Sau să fugim, să devenim liberi, dar printre străini, deci tot nefericiţi?” Sunteţi un om fericit?
Fericirea, succesul, realizarea potenţialului ocupă mintea umană de la apariţia limbii şi a scrisului. Întotdeauna experienţa fericirii sporite, ori măcar gustate, este căutata în SUS, nu în JOS. Ridicându-ne cu civilizaţia. Atunci de ce-a scris Freud „Civilizatia si Nemultumirile Ei”? Ori de ce sunt ruşii nostalgici după anii Brejnev?
Nefericirea, când mergi înainte, nu înapoi, când progresezi, nu stagnezi, poate nu este nefericire, ci doar regret. Printre picături, mai eşti şi fericit. Sunt fericit că scriu, astăzi ca întotdeauna. Am fost delirant de fericit că am putut scrie „Supleantul” în româneşte , cu mai mult umor decât cărţile mele din tinereţe. Despre adâncime şi pătrundere, dacă ştiam ca om tânăr ce ştiu acum, aş fi fost mai fericit? Doamne păzeşte! Poate m-aş fi sinucis – ce-ar mai fi fost de făcut în viaţă? Golul de scopuri este cea mai mare nefericire.

Prietenia cu Zoia Ceausescu

Aţi cunoscut-o şi aţi vorbit, pentru prima oară, cu Zoia Ceauşescu, – pe fiica puterii – cum o numiţi în carte – în timp ce vă întorceaţi cu avionul de la Berlin unde aţi participat la concertul lui Led Zeppelin. Ce impresie v-a făcut? A fost o poveste de dragoste cu Zoia Ceauşescu?
Nu în sensul comun al cuvântului. A fost o întalnire prea neobişnuită şi în timp prea scurtă, dar conţinând o fascinaţie reciprocă. Era încolţită de supraveghere, complexată de ideea că cei din jur îi sunt nesinceri, tristă de ce ştia despre viaţa politică, şi în conflict cu părinţii, mai ales cu mama . Pe mine mă fascina puterea, pe ea puterea creaţiei. Supravegherea sub care trăia această fiinţă deşteaptă, onestă, fascinantă, era de neînchipuit. Vă recomand „Supleantul”, descrie epoca şi celebrităţile epocii. Zoia Ceauşescu m-a sfătuit să fug, fără să-şi dea seama cât era de profetică.
Am citit în cartea dumneavoastră că străbunicul d-voastră s-a întalnit cu marele Eminescu pe Calea Victoriei? V-a spus-o chiar el?
Nu de el, murise deja când eram eu copil. Amintire de familie, împărtăşită de bunicul meu, Tudor Popescu, despre tatăl lui.

De vorbă cu Ceausescu

Aţi stat de vorbă 7 minute cu Nicolae Ceauşescu – „faraonul”- , cum îl numiţi în cartea d-voastra. Ce impresie v-a făcut ?
Şapte minute, m-am uitat la ceas înainte să fiu condus în biroul lui, şi iar la ceas după ce-am părăsit biroul. Poate să fi fost numai şase minute. Mi s-a parut un om de o intensă ostilitate personală pentru tot ceea ce nu cunoştea ori nu înţelegea, inclusiv indivizi. Ostilitatea este o formă de energie. Avea multă energie. Recomand citirea descrierii acelei scene, în „Întoarcerea” (The Return).

„Iubirea este naturală, pe când adularea este impusă”

Tatăl dumneavoastră v-a întrebat, poate retoric, poate nu: „Cum poţi să iubeşti o patrie…pe care o deteşti? Cum poţi să vrei să fugi, şi în acelaşi timp să rămâi?Vă intreb şi eu acelaşi lucru…
Cum poţi să iubeşti ceea ce deteşti? Love-hate relationships, cum s-a spus în freudismul popular al anilor ’50. Iubirea nu este un sentiment comod, pentru că poţi pierde obiectul iubirii. Tema este declarată, ori implicită, la Ovidiu, Dante, Shakespeare. Adularea este mult mai comodă, chiar dacă eşti cel care adulează. Dar iubirea este naturală, pe când adularea este impusă.
V-aţi căsătorit cu o americancă şi aveţi doi copii? Soţia este tot în „branşă”? Copiii vă moştenesc ceva din talentul literar al tatălui lor?
Soţia mea este scenaristă, deci în branşă. Fiul meu este scriitor de scenarii şi reporter. Fiica mea este agent junior de film la William Morris/Endeavor. Juni americani care semnează Popescu.
Ce face acum Petru Popescu? Ce hobbyuri aveţi? Planuri de viitor?
Am un hobby vechi, exploraţia. Am cutreierat planeta prin toate sălbăticiile posibile, minus Antarctica – deocamdată. Când l-am cunoscut pe Loren McIntyre, descoperitor al izvorului Amazonului, a fost ca şi cum un erou intim ar fi devenit realitate. Am fost prieteni strânşi. Am vizitat Amazonia şi Caraibele împreună. Am un alt hobby, funcţionarea memoriei. Ambele sunt legate de visele adolescenţei, nu credeţi? Cunoştinţele lingvistice, acelea nu sunt hobby, sunt necesitate.

Abonează-te la noutăți

Comentarii

Articole asemănătoare