Ionuț Vulpescu vorbește cu pasiune despre Cultură, fotbal și politică şi foarte rar despre sine, despre „Ionuț” cel de dincolo de cărțile de vizită și de cărțile din bibliotecile pe care le-a citit.
Redăm o parte dintr-un interviu „altfel”, publicat pe money.ro:
– Politicianul, pasionatul de fotbal, absolventul de Teologie, fostul Ministru al Culturii…. Cine e Ionuț Vulpescu, de fapt?
Probabil că răspunsul se găsește în fiecare dintre aceste ipostaze. În copilărie – nu o să spun „pe vremea mea” pentru că încă nu e cazul – adică „mai ieri-alaltăieri” (N.R.: Zâmbește!) pasiunea mea cea mai mare era fotbalul și dorința era să ajung cronicar sportiv. Comentam meciuri prin tabere școlare, cu un oarecare talent – am martori nu doar printre colegii mei și pasiunea aceasta a rămas până astăzi. Mi-a plăcut jocul acesta – fotbalul. Și, în general, mi-a plăcut sportul. Am și urmat o vreme gândul acesta, am fost editorialist la ProSport – când nu era doar un ziar de sport, ci unul dintre cele mai bine scrise ziare din România. Pagina a patra ținea de mistica fotbalului, de mistica sportului, era citită de oameni care vedeau în fotbal și în sport mai mult decât o tabelă de marcaj, mai mult decât „cine pe cine a bătut”.
– Strategii?
Strategii, da. Sportul e și strategie.
– V-a plăcut, de fapt, strategia din spatele jocului?
Da, sigur. Întotdeauna. Te întrebi de ce se duc oamenii la meciuri, de ce se umplu stadioanele… De ce se uită atâta lume la un meci?! Au apărut niște vulgarizări și niște simplificări ca în tot ce e omenesc. Se spune că microbiștii sunt oameni care au mult timp sau nu au ce face după o anumită vârstă. Eticheta aceasta de „microbist” este uneori pusă greșit. Și aici este nevoie de competență – și microbismul presupune o competență – nu te uiți la fotbal așa… pur și simplu. E ca la teatru sau la operă… Sau cum e cu literatura – pe Glob sunt miliarde de cititori, dar critici literari sunt mai puțini. Și fotbalul are „criticii săi literari”. Mă bucur că o vreme am făcut asta, am și scos o carte – „Din țara în care stânga e Cârțu și dreaptae Lăcătuș”. Am scos cartea înainte să fac politică. Adică „stânga” și „dreapta” erau doar cele două aripi ale unui gazon de fotbal. Predomina atunci culoarea verde pe copertă – „iarba verde de acasă”… Atunci „stânga” și „dreapta” și în politică erau mai clare, aveau conținut substanțial. S-au degradat. Pasiunea mea a rămas. Nu prea aș mai avea unde să scriu despre fotbal, astăzi, dar mă bucur că o vreme am fructificat această pasiune și am scris. Mă uit și acum la meciuri, urmăresc Liverpool… Craiova cu care țineam eu în copilărie nu mai există… Și celelalte dimenisuni invocate sunt adevărate. Și faptul că am urmat Teologia… Întâi am făcut Seminarul Teologic, la Târgoviște. De fapt, clasa a IX-a am făcut-o la București, la Radu Vodă, în centrul Bucureștiului, într-o lume absolut miraculoasă la început, după Revoluție, în anii ’90.
– Nu vorbiți niciodată despre Târgoviște și despre familie…
Vorbesc des despre Târgoviște… Am făcut Seminarul și pentru că tatăl meu a avut un rol decisiv în opțiunea mea – a fost preot. Vin dintr-o familie de preoți. Bunicul meu a fost preot, vărul meu este preot în județul Dâmbovița, în comuna Dobra – acolo unde m-am născut.
– Comună pe care ați și pus-o într-o carte.
Da. Am folosit un manuscris al bunicului meu, tatăl mamei și am publicat o carte despre Dobra, în două ediții – „Dobra, o monografie sentimentală”. Știam de acest efort al bunicului meu de a scrie o carte, am folosit manuscrisul lui, l-am îmbunătățit, l-am adus la zi, am cules și alte mărturii. Pentru că Dobra este o comună foarte interesantă, nu este doar comuna mea. În anii 2008-2012 au apărut aceste cărți.
– Cum era mama, în copilăria dumneavoastră?
Exuberantă, expansivă și învățând să depășească greutățile unei familii cu trei copii. În familia mamei au fost trei surori. Din păcate, una dintre ele s-a prăpădit anul trecut. Mama este cea mai mică. Bunicul meu era învățător de țară, iar mama a devenit profesoară de Limba Română. M-a ajutat foarte mult că mama e profesoară de Română și că tatăl meu a fost preot pentru că, de când mă știu, am avut cărți în casă. Am avut foarte multe cărți de autori români – literatură română. Cred că de acolo am și învățat să vorbesc corect limba română. Tata și bunicul mi-au dat dimensiunea spirituală… Am fost un copil norocos. Răsfățat și norocos.
– Dar în acest context foarte prețios de acasă, în ce măsură putea să spună Ionuț „eu vreau să mă duc să joc fotbal”?
Putea, pentru că era ca… „desertul lui Ionuț”. Aici își impunea „Ionuț” punctul de vedere, în rest era destul de cuminte. Problemele le-am creat mai târziu, când eram mic eram cuminte. (N.R.: Râde!) Și eram premiant – aveam coroniță. Când ai coroniță și când ești premiant, îți permiți un hatâr, din când în când. Și au văzut că era un capriciu… serios și nu aveau ce să facă… Era o întreagă aventură, pentru că atunci nu puteai să vezi meciurile nicăieri la televizor. Le ascultam la radio – universul era audio. Copilăria noastră era aproape… Spotify.
Continuarea aici
