Luiza Rădulescu Pintilie – UNIRE NU PENTRU CĂRŢILE DE ISTORIE, CI PENTRU CARTEA VIEŢII!

0 70

Emoţie, festivism, puţine trăiri intense, superficialitate, ici-colo câte un eveniment memorabil, multe acţiuni bune de bifat în calendarul acelora care se amăgesc că astfel ar putea da un nou imbold iubirii de ţară şi patriotismului adevărat- toate s-au regăsit şi ieri, în ziua marcării Unirii Principatelor, în aceeaşi ştiută linie din ultimii ani de a sărbători, mai mult de faţadă, momente importante ale istoriei naţionale. Respectând convingerile unioniste ale acelora care îşi urmăresc, cu însufleţire crezul, nemaipunându-ne nicio nădejde în politicienii care, în ultimii ani, s-au dovedit mai pricepuţi nu în a-şi da mâna, ci mai degrabă în a-şi da unii altora peste mână, nici în a juca „Hora Unirii”, ci în a învârti, cu grăbire, hora… dezbinării, nu ne pierdem cu totul convingerea că, la răscrucea secolului trecut de la Marea Unire, din 1918, cu secolul în care ne aflăm, ar putea apărea totuşi alte momente de împlinire a idealurilor prezente şi viitoare ale acestui neam.
Fiindcă nu am nici cea mai mică îndoială că mersul acestei ţări prin istorie trebuie să fie nu privind mereu înapoi, ci, păstrând amintirea a ceea ce a avut luminos şi glorios ultimul secol, respectând sacrificiul înaintaşilor, de fapt privind înainte.
Şi mai cred ceva: că noi, românii, ne aflăm acum într-un punct în care ar trebui să ne preocupe nu atât acea unire care se înscrie, cu litere de aur, în cărţile de istorie, într-un moment fast al existenţei unui neam, ci aceea care aparţine cărţii vieţii pe care o răsfoim cu toţii, dar şi fiecare în parte, în fiecare zi. Fiindcă degeaba proclamăm, mai mult sau mai puţin convingător- în zile de sărbătoare , precum cea de ieri, sau oricând ni se oferă prilejul- idealuri măreţe, dacă ne dovedim a fi mai degrabă dezbinaţi, îndepărtaţi, ostili, indiferenţi, reci moral şi spiritual unii cu alţii, aici şi acum. Degeaba visăm, ca societate,şi ca indivizi, la îndepărtate uniri, dacă aproape de noi ridicăm ziduri care ne separă de vecini, de consăteni, de cei pe lângă care trecem, de cei alături de care muncim, de români în general. Iar miza e atât de mică de prea multe ori: un etaj în plus al casei, o marcă mai bună a maşinii, o bucată de pâine mai albă, un stil de viaţă ceva mai avut !
Şi, vrem sau nu vrem să acceptăm, zidurile acestea separă tot mai multe familii, învrăjbesc fraţi, reduc la tăcere „vocea sângelui”. Or, ce patrie poate fi unită în întregul său când în bătătura fiecăruia e mai mult nelinişte, fie ea şi doar interioară?! Cine să mai aştepte şi să se încreadă în apariţia unor mari bărbaţi de stat, capabili să mobilizeze românii în jurul unor proiecte importante la nivelul comunităţilor sau al ţării în întregul ei, nu al intereselor de clan sau de partid cum se întâmplă în prezent prea adesea ?! Apoi, realităţi prea des reconfirmate arată că deja mai mult de 3 milioane de români au şi plecat din această ţară, unii fără a se mai uita înapoi şi că în următorii ani tendinţa depopulării României este una dintre cele mai înalte din Europa !
Dar, revin la ideea că, înaintea imaginii acesteia de ansamblu, rămâne şi mai dureroasă imaginea pe care o avem sub ochi privind doar imediat în jurul nostru. Suntem parcă mai tot timpul puşi pe harţă, nimeni nu mai are răbdare să mai asculte pe nimeni, adevărul e doar cel care ne aparţine, într-un refuz de a asculta, de a înţelege, de a trece de prima impresie. Să nu fim nedrepţi : a găsi ceea ce uneşte, nu ceea ce separă pare a fi un exerciţiu pe care l-au picat, în anii din urmă, nu numai politicienii, ci şi noi, oamenii. Vorbim una-două despre unire, dar ne punem greu de acord, spre deloc, ce uliţă dintr-un sat trebuie asfaltată, ce priorităţi sunt mai priorităţi decât altele la nivel de judeţ, încotro trebuie să meargă ţara şi, în general, ce avem de făcut cu propria viaţă. Dintr-un împământenit stil de „gică contra!”, de multe ori nu suntem de acord noi cu noi înşine ! Iar aceste lucruri ar trebui să ne dea, fără întârziere, de gândit, într-un moment de sinceritate de care avem nevoie poate mai mult decât oricând ! Încercând să înţelegem ce şi de ce se modifică în cugetul şi în simţirea noastră de români, şubrezindu-ne nu atât numericeşte, cât în sufletul, conştiinţa şi apartenenţa la un fel de a fi pe care, într-o vreme, ne mândream să-l definim cald, apropiat, încât, după morala creştină şi legea locului, să întinzi fără să stai prea mult pe gânduri o mână de ajutor, să te dovedeşti frate nu doar cu cel de sânge, ci şi cu acela aflat în suferinţă. Departe de a vrea să impunem vreo concluzie, îndrăznim să credem că şi „ mica unire” şi „marea unire” trebuie privite, întâi şi întâi de toate, din pridvorul „ ţărişoarei” din propria bătătură. Scrutate, apoi, în lungul uliţei din sat sau a bulevardului din oraş. Şi dacă acolo e linişte şi unire în cele ale vieţii de fiecare zi, mai putem spera la liniştea şi unirea ţării celei mari…
Citiți mai mult în
http://ziarulprahova.ro

loading...

Spune ce crezi

Adresa de email nu va fi publicata

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.