Scrisoarea lui Cuza către Napoleon al III-lea: cea mai frumoasă mărturie pe care a lăsat-o Domnul Unirii

Scrisoarea lui Cuza către Napoleon al III-lea: cea mai frumoasă mărturie pe care a lăsat-o Domnul Unirii

În ultima parte a domniei lui Alexandru Ioan Cuza nemulțumirile politicienilor cresc. Reformele pe care le înfăptuise (în special legea agrară) le afectau interesele. Acţiunea împotriva Domnului Unirii a căpătat o formă de manifestare concretă în vara anului 1865, moment în care acesta se pregătea să părăsească ţara pentru a merge la băi la Ems, în Germania. În dimineaţa zilei de 3/15 august, profitând de nemulţumirea negustorilor de fructe şi legume din Bucureşti cărora le-a fost interzisă vânzarea produselor lor prin comerţul ambulant, „monstruoasa coaliţie“ a organizat o rebeliune. Aceasta s-a soldat cu devastarea clădirii Primăriei şi cu intervenţia armatei, în urma căreia au rezultat şi victime. Presa franceză, sub influenţa opoziţiei, a criticat dur în diverse articole persoana lui Alexandru Ioan Cuza profitând de acest moment.

Sensibil la criticile formulate şi la atmosfera nefavorabilă domniei sale, Alexandru Ioan Cuza va expedia la 19 septembrie/1 octombrie 1865 o scrisoare confidenţială împăratului Napoleon al III-lea. Textul acestui document este reprezentativ pentru viziunea expeditorului, pentru starea sa de spirit şi pentru modul în care domnul Unirii îşi vedea propria activitate politică închinată reformelor. Domnul Unirii amintea despre împroprietărirea ţăranilor, promulgarea codurilor calchiate, administrarea justiţiei, reorganizarea finanţelor, crearea de spitale, îmbunătăţirea în domeniul transporturilor.
Bucureşti, 21 octombrie 1865
Sire,
„Când Majestatea Voastră imperială a făcut războiul în Crimeea, populaţiile de la Dunăre au aclamat drapelul francez cu entuziasm. Am fost convins, în ce mă priveşte, că o mare idee, o idee napoleoniană, inspirase această faptă glorioasă. Întrevedeam un ţel multiplu, demn de Franţa, demn de acela căruia ea îi încredinţase soarta sa: de a înăbuşi proiecte ameninţătoare pentru echilibrul european, de a reînsufleţi Orientul prin principiul naţionalităţilor şi de a arunca în această lume bătrână seminţele roditoare de progres. Tratatul de la Paris a venit curând să confirme speranţele noastre. Constituţia politică a Moldovei şi a Valahiei şi viitorului poporului român au primit garanţii serioase. Această nouă ordine de lucruri cerea un om nou: concetăţenii mei mi-au încredinţat această sarcină grea. Am primit-o ca o datorie şi cu convingerea că voi fi încurajat, susţinut de acela căruia îi atribuiam, (odată) cu România recunoscătoare, iniţiativa unei schimbări politice atât de preţioase pentru ţara mea.
M-am «apucat» curajos de muncă, am găsit Principatelele dezorganizate, autoritatea slăbită, finanţele în dezordine, moravuri politice ce purtau urma vătămătoare a ocupaţiilor străine, spiritele agitate, istovite, puţine resurse în lucruri şi în oameni, cu ambiţiile unui popor mare şi pasiuni politice surde la orice povaţă de prudenţă. Pe de o parte, era trebuinţă «să se înceapă o» organizare, «dar» cu mijloace insuficiente, pe de alta, era trebuinţă să se ţină treaz patriotismul românilor, punând totodată limite cumpătate aspiraţiilor arzătoare ale spiritului naţional. După şase ani de eforturi şi de trudă neîncetată, am «oare» dreptul de a mă arăta complet satisfăcut de rezultatele obţinute? Evident, nu! Nu vreau să pretind că guvernarea mea să fi fost scutită de greşeli, să fi dezrădăcinat toate abuzurile, să fi vindecat toate rănile, ca reorganizarea ţării să fie terminată. Cred chiar că aş fi putut face mai mult şi mai bine dacă n-aş fi fost stingherit de unele complicaţii din Constituţia dată Principatelor Unite şi dacă n-ar fi trebuit să mă preocup fără încetare de obstacolele create parcă într-adins în calea mea de către Puterile vecine, care vor vedea totdeauna cu ochi răi dezvoltarea prosperităţii României şi, mai ales, răspândirea la frontierele lor a ideilor civilizatoare ale Occidentului.
În aceasta, Sire, constă secretul acelor piedici şi acelor agitaţii care par să fi descurajat pe susţinătorii noştri cei mai simpatici. Exemplul Greciei, după mai mult de treizeci de ani de monarhie constituţională, poate totuşi demonstra că nu este deloc posibil de a improviza reorganizarea unui stat hărţuit de influenţe străine, nici de a improviza educaţia politică a unui popor făcându-l să treacă dintr-o dată de la un regim patriarhal la un sistem de guvernare pe care nu-l admite temperamentul unor anumite naţiuni, chiar dintre cele mai civilizate. Din fericire, progresul are legi invincibile. În ciuda greutăţilor, cu toată lipsa noastră de experienţă, cu toate greşelile noastre, România a progresat. Am fost destul de fericit de a fi realizat Unirea, visul secular al românilor, de a fi restituit ţării mele a cincea parte din teritoriul său, uzurpată de călugări străini, am făcut dintr-un milion de clăcaşi un milion de proprietari şi cetăţeni.

Am promulgat coduri calchiate pe Codul Napoleon, care stabilesc efectiv egalitatea tuturor în faţa legii şi drepturile egale ale tuturor în familie, care impun căsătoria civilă şi înfrânează divorţul. Am dat străinilor dreptul de proprietate. Administrarea justiţiei, care lasă mult de dorit, se îmbunătăţeşte sub influenţa Curţii de Casaţie. Reorganizarea finanţelor noastre, angajate în încercări pe care le consider premature, nu a răspuns aşteptărilor mele: Curtea de conturi şi Casa de consemnaţiuni vor asigura succesul unor reforme devenite foarte urgente. Am făcut instrucţiunea primară obligatorie şi gratuită, am instituit sistemul zecimal, am creat spitale, şcoli pe care Majestatea Voastră a binevoit a le onora cu încurajările sale. Am mărit reţeaua căilor noastre de comunicaţie; am construit poduri, care lipseau aproape peste tot; o linie de patru sute de kilometri căi ferate este în construcţie, o alta va fi începută la primăvară. Sunt pe punctul de a concesiona dreptul «de a fiinţa» o bancă naţională. În sfârşit, am vrut ca forţele noastre «armate» naţionale să fie temeinic organizate, capabile de a menţine în orice ocazie liniştea internă, capabile de a-şi ocupa cu cinste locul lor, dacă eventualităţi, oricând posibile, ar ameninţa un Imperiu pe care l-au consolidat armele Franţei şi de soarta căruia sunt legate strâns destinele noastre.
La alegerea mea, Principatele Unite nu posedau decât patru sau cinci mii de puşti ruseşti, datând din timpul domniei împărătesei Ecaterina, şi circa zece tunuri fără valoare, de provenienţă turcă, rusă şi austriacă. Pulberi, proiectile, capsule nu ne veneau decât din Austria. Nu puteam trage un singur foc de puşcă fără permisiunea sa. Astăzi posed şaizeci de mii de puşti ghintuite cumpărate din Franţa, iar cele douăzeci şi cinci de mii de puşti neghintuite pe care le datorez generozităţii Majestăţii Voastre imperiale au fost distribuite comunelor, în care am instituit un serviciu de gardă ce dă populaţiei rurale deprinderea armelor şi o pregăteşte pentru apărarea căminelor lor în orice împrejurare. Artileria mea numără şaptezeci şi două de bucăţi de tunuri ghintuite, construite în Franţa, după modelele franceze. Acolo unde abia am găsit trei mii de oameni, furnizaţi exclusiv de clasa ţăranilor, rău înarmaţi, rău echipaţi, care nu se supuneau decât comandamentelor ruse sau austriece, azi am două mii de grăniceri, opt mii de jandarmi pedeştri şi călări şi o armată regulată de douăzeci de mii de oameni, recrutată dintre toate clasele societăţii, bine înarmată, bine echipată, capabilă de a fi sporită, prin rezervele noastre duble, la întreitul efectivului său normal şi formată la marea şcoală a principiilor militare ale Franţei.

Am creat o turnătorie, ateliere de construcţii şi de reparaţii în care fabricăm echipamentele noastre, proiectilele noastre, pulberile noastre, capsulele noastre şi care fac faţă din plin nevoilor noastre. O manutanţă va completa curând ansamblul întreprinderilor noastre. Aceste creaţii considerabile au impus pentru moment ţării mari sacrificii, pe care sprijinul patriotic al locuitorilor ne-a permis să le suportăm fără a supraîncărca prea mult bugetul statului.
Iată ceea ce am făcut, Sire. Sub influenţa acestor idei noi pe care le-am deşteptat, a acestor instituţii noi pe care le-am creat, educaţia politică a ţării a progresat sensibil. Să ne reamintim ce erau nu demult Moldova şi Ţara Românească şi să vedem ce au devenit, pentru a aprecia marile schimbări ce s-au realizat.
Timp de aproape un secol, Sire, Principatele au constituit prada străinilor; când un loc de trecere, când un câmp de bătălie pentru armatele Austriei, Rusiei sau Turciei; aproape totdeauna ocupate militar şi devenind de atunci un centru de intrigi a căror fir îl ţineau anumite Puteri ostile totdeauna intereselor şi un târg obişnuit unde se făcea trafic cu bunurile jefuite de la noi, pentru a îmbogăţi Fanarul sau pentru a combate influenţa occidentală în Orient. Cu veniturile noastre şi pe pământul nostru Rusia, stăpână pe atunci a Principatelor, forma în 1854 acea legiune greco-slavă pe care soldaţii Majestăţii Voastre imperiale au întâlnit-o în tranşeele Sevastopolului. Este nevoie să spun cât au apăsat asupra ţării aceste încercări teribile, mai curând din punct de vedere moral decât din punct de vedere material? Astăzi, Sire, mulţumită sprijinului vostru generos, românii au o existenţă politică; ei au conştiinţa drepturilor lor şi a datoriilor lor; puţini ar fi printre ei cei care nu s-ar ruşina «la gândul» unei protecţii străine, care acum câţiva ani încă era căutată ca o onoare. Într-un cuvânt, Sire, poporul român îşi trăieşte de acum înainte propria sa viaţă, el este român şi numai român.
Orice minte nepărtinitoare va recunoaşte că de şase ani România a văzut realizându-se transformări mari şi fericite.
Aceste transformări nu s-au înfăptuit numai prin eforturile mele şi nu exagerez deloc exprimarea gândului meu, atribuind tot succesul puternicei protecţii a Majestăţii Voastre imperiale. În fiecare moment dificil al domniei mele m-am simţit susţinut de braţul Franţei şi m-am deprins să cred, Sire, că sunt unul dintre modestele puncte de sprijin ale acestei mari politici, de care se leagă, sper, viitorul ţării mele. Toate actele mele au fost calculate pe această convingere şi pe datoriile pe care ea mi le impunea. Majestatea Voastră imperială nu va fi uitat că am primit şi urmat exact sfaturi în momentul când războiul din Italia deştepta aspiraţii atât de arzătoare în Europa Orientală. Tot aşa, bizuindu-mă pe sprijinul Majestăţii Voastre imperiale, am cutezat a impune «aici» la Dunăre principii politice, a întemeia instituţii sociale care au săpat o prăpastie între România şi foştii săi protectori şi care au deschis ţării mele calea tuturor progreselor.
Dar, de câtva timp, mă simt oprit, Sire, la mijlocul sarcinii mele, şi rog Majestatea Voastră imperială a-mi permite să-i expun sincer părerea mea despre dificultăţile ce le întâmpin. Fost-am prea temerar? M-am încrezut prea mult în puterile ţării mele şi în valoarea instrumentelor de care dispun? Sunt eu însumi la nivelul rolului înalt ce mi l-a atribuit Providenţa? Nu ştiu! Dar mi se pare că simpatiile câştigate până atunci s-au răcit. Vagi indicii îmi dezvăluiau mai dinainte această situaţie nouă, când «Le Moniteur» a publicat, de două ori în cursul lunii septembrie, rânduri descurajante sub care aş fi putut vedea, în ordinea de idei ce mă călăuzeşte, un fel de avertisment cu totul părintesc al Majestăţii Voastre imperiale, dar care trebuiau să fie şi care au fost primite cu o satisfacţie «prea» puţin deghizată de către guvernele vecine şi cu dureroasă emoţie de către ţară. Ce intenţii au inspirat aceste rânduri? Nu-mi este permis să mă opresc o singură clipă asupra combinaţiilor recomandate de presa din Austria, asupra acelor calcule care fac din Principatele Unite obiectul unei compensaţii teritoriale. Niciodată nu voi crede, niciodată, un singur român nu va vrea să creadă că existenţa naţionalităţii române independente ar putea fi sacrificată cât timp vocea împăratului Napoleon va fi preponderentă în lume.
Dar, s-ar putea, Sire, ca gândirea Majestăţii Voastre imperiale să se fi plictisit de spectacolul acestor lupte interne, care nu încetează de a pune piedici dezvoltării prosperităţii noastre. Este posibil ca, neputând judeca decât după rezultate, Majestatea Voastră imperială să aprecieze că autoritatea mea personală ar fi insuficientă pentru a domina intrigile partidelor şi de a dejuca ambiţiile din afară. Dacă aşa este gândirea Majestăţii Voastre imperiale, dacă ea consideră că România trebuie să fie încredinţată, fără pericol pentru autonomia sa, unor mâini mai îndemânatice decât ale mele, sunt gata, Sire, să cobor din tron. Majestatea Voastră imperială să fie foarte convinsă de sinceritatea limbajului meu; eu nu mă supun nici descurajării, nici fricii; afecţiunea poporului român şi caracterul meu mă ocrotesc contra acestor slăbiciuni. Aş fi fericit, Sire, să accept orice aranjament pe care Majestatea Voastră imperială l-ar judeca favorabil intereselor României, să dau concursul meu oricărei combinaţii care ar fi onorată de asentimentul Majestăţii Voastre imperiale şi care ar garanta viitorul patriei mele. Mă voi întoarce cu plăcere în viaţa particulară, lăsând un tron pe care nici nu l-am râvnit, nici nu l-am căutat, pe care nu l-am datorat decât stimei compatrioţilor mei şi pe care nu l-am acceptat, chiar din prima zi, decât ca o povară obositoare. Nu-mi va rămâne nimic de dorit, Sire, dacă retragerea mea poate consolida independenţa României, poate da garanţii reale prosperităţii sale şi îmi poate asigura stima Majestăţii Voastre imperiale.
Încrederea fără rezervă ce arăt Majestăţii Voastre imperiale va atrage, îndrăznesc a spera, pe a sa. Numai împăratului Napoleon trebuie şi vreau să-i cer un sfat. Răspunsul vostru, Sire, va fi, nu mă îndoiesc, o dovadă nouă a grijii voastre statornice pentru ţara mea şi cu o adâncă încredere vin, în această împrejurare solemnă, să cer puternica protecţie a Majestăţii Voastre imperiale pentru poporul român“.
Vă rog, Sire, să primiţi expresia respectului şi devotamentului cu care sunt al Maiestăţii Voastre imperiale
Sire,
prea umil şi prea plecat servitor,
A. I. Cuza
sursa
http://www.dacoromania-alba.ro/nr53/documente_importante_cuza.htm
Cu mulțumiri, domnului Yon Rijksadelaar  care ne-a semnalat documentul

Articole asemănătoare