Lucian Avramescu: Muțenia mi-a lăsat cusururile neatinse

Buni zori! Scriu pentru a nu uita. Verific, în același timp, dacă amuțirea mea îmi strică rânduielile memoriei, iar vechile cusururi și eventualele calități au rămas la locul lor sau au avut și ele de suferit.

Un cusur neînțeles pentru prietenele mele mai ales, a fost cel de a nu băga de seamă cu ce-i îmbrăcat un om. Prietenele zic, fiindcă ele mai abitir țin să afle cu ce era îmbrăcată cutărica, nevasta primarului, soața ambasadorului, cum era voalul miresei, dacă fetele erau în rochii lungi și care era culoarea preferată a serii. Asta când eu participam la un eveniment, uneori fără să-mi facă vreo plăcere, din obligație cum se zice sau pentru că slujba mă împingea într-o călătorie cu vecinătăți feminine. După zece zile de documentare în Germania, unde am mers cu șefa unui ziar din Timișoara și am stat, cu excepția nopților, fiindcă în hotel, slavă Domnului, aveam odăi separate, mai tot timpul împreună, nevasta mea de atunci m-a întrebat curioasă la întoarcere cu ce era îmbrăcată colega mea la un dineu și cu ce la un interviu, dacă era cochetă, dacă avea nu știu ce detaliu care să-i orneze gâtul. Ei bine, nu știam nimic și cu toate sforțările, n-am reușit să-mi aduc aminte cu ce era îmbrăcată acea femeie. Dacă era dezbrăcată țineai minte! – a râs soața. Probabil, dar dezbrăcată fiind nu puteam ține minte ce rochie a scos de pe ea!

Dezinteresul meu pentru țoale se manifestă în magazine, unde intru ca un cal cărat cu sila de căpăstru. Iau ce-mi trebuie, pulovăr, cămașă, pantofi, din prima ochire, iar regula e să rămân cu ele pe mine, refuzând corvoada de a mă mai schimba o dată în cabina de probă. Nu știu niciodată fiindcă nu mă interesează cu ce e îmbrăcat un om, nu realizez culorile, eu care țin minte detalii cu totul nesemnificative, aș zice. Țin minte fațada unei case văzute acum zece ani la Paris sau mânerul ușii unei odăi de tortură de la Castelul Bran. Am în imagine aleile Cișmigiului, coloritul plantelor ornamentale, cabina de probă a actorilor de la un teatru de provincie despre care am scris cu detalii stranii. Știu cum se vedea țărâna pe malul Galileei și culoarea nefirească a paielor puse în peștera improvizată din Bethleem unde s-ar fi născut Iisus, rama unei oglinzi vechi din odaia unde am dormit o noapte, la un popă din Ardeal și cercul de fier fisurat al unui butoi din magazia bunicului. Nu știu însă dacă o persoană lângă care am călătorit cu autobuzul era îmbrăcată într-un fel și mai ales nu mă întrebați culoarea țoalelor de pe cineva. Nu știu fiindcă nu mă interesează.

Distribuie prietenilor

Am o excelentă memorie a unor detalii de mimică în schimb și țin minte ochii oamenilor, mai ales ai femeilor, pe care-i pot recunoaște după ani. Un amănunt de fizionomie îmi rămâne în cap și nu uit o încruntare sau lumina unui surâs.

Fosta-mi soață, speriată că în graba de a pleca la redacție îmi iau tot hainele cu care umblasem ieri, lăsate la îndemână, pe scaun, îmi punea de seara pe același scaun altă cămașă, alt pulovăr, pentru că aș fi fost în stare să umblu ca Michelangelo care, zice legenda, ar fi pictat Capela Sixtină, fără să-și scoată vreodată pantofii. Adormea îmbrăcat și picta din nou, pe schelele lui, săptămâni și luni. Cred că dacă treceai pe lângă el puțea. Eu sunt salvat de norocul de a iubi dușul, dar țoalele îmi sunt cu totul indiferente și le schimb doar la instructajul igienei primit de mic și nu ca moft.

Mergeam cândva într-un tren spre Hanovra, în nordul Germaniei, unde era un târg internațional dedicat vieții în sălbăticia virginală a naturii. Fiecare țară inventase un pavilion cu simboluri relevante. Norvegia parcă, pusese pe acoperișul unui bloc o pădure de pini și pinii ăia păreau sălbatici, coborâți direct din munți, în adierea unui vânt care-i unduia lin. România avea o sală mare cu Delta Dunării care părea vie pe pereți, un taraf de lăutari din Teleorman (unul avea după o perdea, alături, o sticlă de țuică pe care o vizita periodic și revenea cu mulțumire în ochi la vioara lui) și după prânz firma Timișoreana dădea nemților bere gratis și nemții uitau de copacii norvegieni și dunele algeriene și se rânduiau cuminți la berea care se dădea două ore pe de-a moaca.

Ei bine, în tren, fiindcă o bucată de drum în Nemția am făcut-o cu trenul, eram câțiva jurnaliști români în același compartiment. Tatulici, care stătea de-a îndăratelea cum mergea trenul, în fața mea, mi-a arătat tălpile sandalelor lui care mi s-au părut cam boante și necioplite. Ca el. Ce șcrie aici? – mă întreabă plesnind de mândrie. Văd bine, am citit până acum vreo doi ani fără ochelari, dar nu mi-a atras atenția mai nimic. Erau, într-un fel de romb, niște litere. Citește-le, a zis cu o îngâmfare care trebuia să zdrobească întreg compartimentul de mujici! Am citit. Vezi mă în ce e încălțat băiatu?!! Și mi-a mai arătat, sub tivul cămășii, la gât, o altă inscripție care indica, înțeleg, o firmă faimoasă de care nu auzisem fiindcă pe mine nu m-a interesat niciodată. Cămașa aia făcea 700 de euro, deci cam cât 20 de cămăși din clasa proletară purtată de mine.

E mai frumoasă a mea, zic. În plus tu tot ca un chelner de crâșmă din Ferentari arăți! Mă rog. Râdeam cum ne pricepeam unul de celălalt, fiindcă drumul trecea anevoie și aveam de transmis fiecare la redacțiile noastre articole că doar nu plecasem la drum spre a admira tălpile lui Tatulici.

Profesorul pensionar m-a întrebat ce țin minte totuși, nu ochi, nu zâmbet, din țoalele cuiva. Ce dracu! Ceva îți rămâne în cap!

M-am gândit un răgaz. Îmi amintesc, de la un fel de bal, piciorul unei femei cu care am dansat. Rochia se desfăcea, la un pas anume spre care eu o conduceam, până sus. Rochia era neagră, dintr-un fel de catifea, dar albul piciorului lung arăta o catifea și mai fină, iar eu o am în cap și acum cu piciorul ăla care ba se pitea, ba ieșea de sub textile.

E mai sinceră o femeie îmbrăcată decât una în pielea goală? – m-a întrebat hodonc tronc, dascălul.

Dar tu ce crezi?- am scris eu pe un colț de foaie.

Da, îmbrăcată, femeia își arată educația, farmecul pe care i-l dau veșmintele, fardurile subliniază nuanțe, parfumurile îmbie.

Gândeam altfel, dar nu mă puteam exprima și mi-era lene să scriu. O femeie cu adevărat sinceră e cea care ți se arată, firește, când se ajunge la așa ceva, ca Eva în Rai. Ea nu te minte cu adaosuri, nu te păcălește cu sâni de vinilin, nu ascunde nimic din defectele ei dacă le are. O femeie devine frumoasă și când nu e, tocmai prin sinceritatea de a se arăta. Parfumul pielii ei e fără egal în toate industriile de mirosuri, căldura trupului ei ți se depune în palmă fără minciuna textilelor. Poate de aceea eu nu pun preț pe țoale, nu le văd, nu le memorez, readucându-mi aminte oameni mai degrabă după un zâmbet, o privire oblică, un rictus sardonic uneori.

Dar convocându-l în discuție pe profesorul pensionar, amicul meu de gâlceavă, n-am apucat să-mi duc până la capăt de linie tramvaiul meu cu detalii și încercarea mea de a mă revedea mut în amintirile în care nu eram mut.

Țin minte, că doar nu-mi chinuie memoria doar doamna cu rochia crăpată până la granița de sus a șoldului, și un detaliu vestimentar la bărbați. Iată-l! Mă găseam la Washington și am întâlnit dimineața pe stradă un bărbat înalt care purta într-un picior tenis și în altul pantof elegant. Era cu geantă diplomat și costum cu cravată. Am rămas bleg, uitându-mă după el. Ambasadorul nostru acolo era atunci Geoană și l-am întrebat, măi Mircea, de ce umblă așa americanul ăla, e țăcănit? Nu e, dar are probabil o rană, un pansament la un picior și e nevoit să umble cu un tenis. Ăla poate fi un înalt funcționar, un director de bancă. Nimeni nu întoarce capul după tine în America dacă ai ceva extravagant, fiecare își vede de ale lui.

Verific dacă starea muțeniei mele a schimbat obiceiuri, defecte, posibile calităţi. Am rămas la fel. Nu văd și nu țin minte ce purta o persoană alături de care am stat un timp ieri, în schimb pot reproduce în desen petele de pe spatele ultimului ieduţ fătat de o căpriţă  şi ciudata formă a unui pietroi pe care l-am văzut unde se apropie Sărăţica de Cricov. Țin minte detalii pe care alții nu dau doi bani, așa cum eu nu dau doi bani pe țoalele urâte care costă o avere. Ce ar mai râde de mine colegul evocat mai sus, acoperit tot de firme răsunătoare și despre care eu n-am habar, dacă ar ști că-mi amintesc forma unui pietroi de pe gârlă și uit ce scria pe cureaua lui de ceas!

Nu, muțenia nu mi-a luat – bat în lemn – până acum altceva decât glasul. În rest, cusururile mi-au rămas neatinse.

Fragment din cartea Confesiunile unui mut care a vorbit cândva