Dintr-un mut care n-a fost mut și s-a trezit fără grai, care a avut pe deasupra sau pe dedesubt darul de a-și pune mai ușor gândurile în ordine, așezându-le ca pe furculițele de argint și platourile pentru musafiri, în sertarele strofelor, iată că zorii mă găsesc iar trimițând scrisori rimate. Tânăra mea grijă, ușor calofilă, de a face ca totul să sune frumos și musai modern, a apus la vârsta de acum și scriu fără farafastâcuri, așa cum aș vorbi cu tine, draga mea cititoare, scepticul meu cititor, cumpănind sensul și neglijând barocul frazei în care eram expert.

Intenția mea era să duc cu un pas mai în față cartea mea de tragice confesiuni, în care adun pe un făraș de cuvinte, întâmplări din vremea în care nu eram mut. Ceva s-a rupt în mine și oricât m-aș încuraja, sângerez. Indiferent la decretele urgenței și somațiile militare, eu le am pentru mine, emise de mine, și vor rămâne mereu, fiindcă viața socială mi-a fost, prin lipsa vorbirii, confiscată.

Ce mare tragedie, atâta vreme cât poți scrie, iar mintea și memoria ți-au rămas întregi?!, mă întreabă amuzat-nedumerit, poate chiar intrigat, un cititor. Ce mare brânză? Taci și gata. Țipă prin scris că știi și să țipi, uneori să mângâi. Uneori-adeseori să mângâi aș zice eu, prietene, care nu știi durerea de a sta mobilă la o conversație în care subiect ai putea fi chiar tu. Pericolul sufletesc este enorm să nu poți răspunde, iar spunerea din Biblie că la început a fost cuvântul, iar cuvântul era Dumnezeu devine dureros veridică prin amputare. Tăindu-mi cuvântul, mi l-a tăiat pe Dumnezeu, iar eu, anemic credincios cum mă aflu, nu pot trăi fără el. Scriu cu literă mică ”el” fiindcă la cuvânt mă refer. Din pricina asta rămâne și bănuiala mea că nu Cel de Sus mi-a retezat vorbirea.

Cineva se miră, făcând imprudența de a publica în avans fragmente din cartea mea de confesiuni, că având înzestrare literară mă ocup și de căratul pietrelor în grădină unde vreau să lungesc niște alei, ceea ce poate face și un om banal. Și un scriitor poate construi – eu am făcut-o toată viața – deci poate fi ”un om banal”. Eu cred că banal și chiar mai jos de atât e cel care nu face nimic. În fragmentul respectiv povesteam despre vizita mea, în insula Creta, la mormântul lui Kazantzakis, dar și despre necazurile pe care le am cu unii care nu îmi aduc piatra comandată de pe gârlă, ci una care nu se potrivește în planul construcției mele. Eu nu cred că scriitorul, cum zic atâția, e un individ care se poate sechestra în turnul lui de fildeș stând la masă cu metaforele și brodând, ca o croitoreasă de lux, fuste literare din macrameul ideilor.

Da, în viața asta care pare lungă, am făcut de toate și știu, ca orice țăran sau gospodar nu neapărat agricol, să semăn porumb, dar și să-mi schimb singur priza defectă pentru a nu rămâne ca blegul în beznă o noapte la cheremul unuia care vine a doua zi, cu aere de estetician, cu o șurubelniță și pare că repară un supersonic.

Ei bine, muțenia mea mă pune în imposibilitatea dialogurilor simple, în care uneori trebuie să faci față șmecheriei sau stupidității. Alteori nu te poți face înțeles în ce vrei și nu ai întotdeauana alături un membru al familiei care să explice intențiile tale.

Acum trebuie să explic că am găsit o piatră între Sărățica și Cricov, cu o formă stranie, pe care n-am putut-o sui singur și nici ajutat de nevastă, în limuzina mea și-i rog pe transportatori, plătindu-i fără tocmeală – fiindcă și tocmeala are nevoie de vorbă și unul care te face din vorbe te ușurează și la pungă – să-mi aducă pietroiul. O fac prin translator. Ei nu știu locul, iar eu li-l desenez. Încă nu știu ce au priceput.

Fleacuri, zici. Nu-s fleacuri. M-am despărțit resemnat de scenă, de polemicile televizate, de poezia recitată în care eu pun accentul acolo unde e simțit de autorul care sunt și nu de actorul care-l apasă unde crede el că sună bine.

N-am lăcrimat pentru multele ce-mi erau la îndemână, interzise unui comunicator nonverbal, dar mă doare să nu pot – am trăit cazuri când am putut – salva un copil peste care dă o mașină, strigându-i să se ferească, sau, eu, să zicem, căzut în urma unui accident în Dunăre, să nu pot striga după un colac de salvare, fiindcă, prin noroc, dacă ai voce puternică, așa cum aveam, te poate auzi cineva.

Eu nu mi-am pierdut vocea gloriei, ci vocea de zi cu zi. E un fel de a doua respirație, fără de care te sufoci. Zi bună!

Fragment din cartea Confesiunile unui mut care a vorbit cândva